De la Waters la Similea. Oameni cool scriu despre muzica lor - Radu Paraschivescu

De la Waters la Similea. Oameni cool scriu despre muzica lor - Radu Paraschivescu
-20%
Editura:
Anul publicării: 2013
Categoria: Muzica
21,60 lei
27,00 lei (-20%)
Promoția expiră la 31.12.2016
Disponibilitate: In stoc furnizor
Timp confirmare stoc: 3 - 4 zile lucratoare

DESCRIERE

E greu sa gasesti cantecul la care tii cel mai mult – unul dintr-o suta. Facand o alegere, comiti nouazeci si noua de nedreptati. Si nu numai atat. Obiceiul de-a clasifica si de-a ierarhiza totul (echipe de volei, marci de masina, detergenti si actrite) risca sa devina manie. Tocmai de aceea celor paisprezece semnatari ai acestui volum nu li s-a cerut sa aleaga un cantec preferat, ci o bucata muzicala care a produs ceva in vietile lor: o bucurie, o revolta, o dezamagire etc. Rezultatul e un cocktail confesiv care pleaca din balet si rock, balada si muzica progresiva, jazz si slagar saptezecist romanesc. Printre declansatorii amintirilor se numara Leonard Cohen si Angela Similea, Roger Waters si Maria Raducanu, Brian May si Ceaikovski, Paul Mc Cartney si Sfinx, Bijelo Dugme si Jens Lekman. Iar cand amintirea prefera sa ramana cuminte in tainita gandurilor, in locul ei se iveste o poveste brodata pe insusi textul cantecului. In fond, De la Waters la Similea nu are nimic din logica by request-urilor de odinioara. Povestita pe paisprezece voci, cartea aceasta e doar o invitatie la tandrete si umor, la coborare in timp si nostalgie.


Prefata

Am fost saisprezece. Mai tineti minte? Un film de raz boi in care, la un moment dat, Mircea Bodolan canta Ranitul dintre linii. Ei bine, acum suntem doar paispre zece, fiindca, se stie, viata imita arta, insa nu perfect.

 

La diferenta de o litera. Suntem paisprezece oameni stransi prin convocator sentimental si rugati sa-si scobeasca memoria in cautarea unei bucati muzicale care le-a schimbat ceva in viata, daca nu cumva viata cu totul. Initial, intrebarea care le-a fost pusa a sunat prosteste: Care e cantecul vietii tale? In traducere: Care e cantecul tau preferat? sau Care e, dupa tine, cel mai frumos cantec din lume? Din fericire, exista cazuri cand devii repede constient de propriile enormitati. Iar daca primesti o mana de ajutor de la prieteni, cu atat mai bine.

Spun asta fiindca, dupa ce-mi intinsesem singur capcana, dadusem sa le-o intind si celorlalti. Iar cap cana consta tocmai in obsesia clasamentelor, dublata de-o neostoita apetenta pentru superlative. Traim, vezi bine, in epoca formidabil ului, a nemaivazutului, a exceptiei stralucitoare. Ne ducem zilele si noptile in tara lui"cel mai cel", fara sa ne dam seama decat rareori cat de paguboasa e stradania de-a fixa totul in insectare ierarhice. Cand un comentator de fotbal ex clama, cu un vibrato al patetismului demn de-o drama antica,"lbrahimovici, asasinul de superlative!", el nu face decat sa recunoasca un tic profesional care inso teste coborarea in infernul ridicolului. Si totodata un reflex obligatoriu pentru pastrarea telespectatorului aproape: asigurarea lui ca e, clipa de clipa, martorul privilegiat al unor momente pe care nimeni nu le va mai trai nicicum, niciodata, niciunde. Ceea ce e nu doar fals, ci neobrazat de-a binelea.

Nu-i tarziu, nici chiar dupa ce-ai trecut de cinci zeci de ani, sa afli ca singurele clasamente relevante sunt cele din sport, cu termenul de valabilitate al unei editii de campionat. In rest, mania topurilor e curata pierdere de vreme si in acelasi timp o forma de auto schingiuire mintala. Rob Gordon, protagonistul din High Fidelity de Nick Hornby, traieste incercanat de (si incarcerat intr-)o fixatie a topurilor careia nu i se poate sustrage nici macar in momentele de maxima delicatete sau intimitate. Matrita vietii lui e forjata in cuptorul lui top jive: cele mai memorabile cinci des partiri, cele mai memorabile cinci cantece din cluburi, cele mai memorabile cinci nopti de dragoste, cele mai memorabile cinci imnuri funerare, cele mai memo rabile cinci LP-uri, cele mai memorabile cinci slujbe, cele mai memorabile cinci conversatii cu iubitele, cele mai memorabile cinci episoade din Cheers, cele mai memorabile cinci trupe rock din istoria muzicii etc. Totul in existenta lui Rob Gordon vorbeste despre clasamente si ierarhii. Cheia trecerii lui prin lume e furorul comparatist. Gordon nu poate evalua nimic de sine statator, fara raportare la altceva. Pentru el, filmul X nu e pur si simplu bun sau prost, ci mai bun decat filmul Y sau mai prost decat filmul Z. La fel, piesele rock. La fel, florile. La fel, tablourile, fructele, magazinele de blugi, prajiturile, sanii femeilor, statui le Romei, turnurile Pragai, cofetariile Vienei sau bu levardele Parisului.

O parte dintre cei care scriu in De la Waters la Si milea (Oameni cool scriu despre muzica lor) mi-au sem nalat eroarea. Au facut-o discret si indirect, parca pentru a se feri sa-mi spuna de la obraz ca le avan sasem o propunere stupida. Iar mesajul l-am recep tionat odata cu textele care mi-au intrat in Inbox.

Inainte de asta, e bine sa spun ca mi-am rugat cotizantii sa-mi divulge din capul locului bucata muzicala despre care urmau sa scrie, ca sa evit situatia in care doi sau mai multi dintre ei s-ar fi oprit asupra aceleiasi piese. De indata ce-am primit textele, mi-am dat seama cat de aiurea e sa alcatuiesti clasamente ale preferintelor (muzicale, cinematografice, sportive, gastronomice, turistice etc.) Am confruntat piesele despre care au scris prietenii mei cu lista in care trecusem piesele despre care anuntasera ca aveau sa scrie. Ei bine, cu doua-trei exceptii, articlierii se razgandisera, isi schim basera optiunile de luni pe marti si inca o data de joi spre vineri. Piese de Rolling Stones, Oscar Benton, Dire Straits sau Snow Patrol disparusera spre a face loc altora (nu le numesc ca sa nu-i deconspir pe raz gandaci). Am zambit si am conchis ca nu exista dova da mai buna despre inutilitatea ierarhizarilor.

Chiar asa, de cata candoare, eufemistic vorbind, e nevoie ca sa crezi ca poti decide ca David al lui Michel angelo e mai reusit decat Maria Magdalena lui Donatello sau invers? (Si, in paranteza fie spus, care e relevanta unui asemenea demers?) Cum te poti incumeta sa-I plasezi pe Dostoievski inaintea lui Cervantes, pe Bosch inaintea lui Pissarro, pe Alec Guinness ina intea lui Michael Redgrave, pe Afraid of Sunlight inaintea lui Bohemian Rhapsody, pe Stainoay to Heaven inaintea lui Comfortably Numb, pe Cbild in Time ina intea lui Sultans ofSwing, pe Rolling Stones inaintea Beades-ilor sau - ca tot e la moda - pe Messi inaintea lui Cristiano Ronaldo? Si ce anume explica insistenta cu care incasetam, etichetam si impachetam tot ce ne trece pe sub ochi, prin viata si prin suflet? Poate o forma de comoditate. Sau poate orgoliul care ne propulseaza in ipostaza decidentului care si-ar dori mereu verdicte fara fisuri. Oricum ar fi, un lucru e sigur: pofta de-a intocmi topuri se vindeca anevoie.

Prin urmare, nu de un top aveam nevoie pentru De la Watm la Similea (Oameni cool scriu despre muzica lor). Si, din fericire, produsul final si finit este orice, numai top nu. (Altminteri, ar trebui sa acceptam, printre altele, ca piesa preferata a Gabrielei Massaci e Casa mea de Ion Cristinoiu.) Cei care au scris au inteles inaintea celui care le-a cerut sa scrie. Aveam nevoie de o amintire purtata pe aripa unui cantec, de o poveste innobilata de caldura unei voci sau a unei chitare, de miscarea unei pensule pe canavaua vremii. De melancolia unei evocari, de regretul unei neimpliniri, de bucuria inviata a unei izbanzi peste care incepeau sa se astearna praful si uitarea. Totul prin filtrul unei bucati muzicale - bocet sau piesa psihedelica, manea sau vals, cvartet sau romanta. O felie de muzica de oriunde, de oricand si de oricine. Un declansator. Ceva care sa te miste, sa-ti rupa ritmul de zi cu zi, sa te intoarca in tine insuti si in timp.

 

Sau, dimpotriva, ceva care sa-ti puna la treaba imagi natia si sa te preschimbe in scenarist al unui cantec, asa cum s-a intamplat in cazul catorva contributori.

Si fiindca tot am ajuns la ei, poate ca nu-i rau sa-i enumar in doua-trei vorbe. Alfabetic, conform apa ritiei pe scena si in cuprins.

Cosmin Alexandru isi brodeaza viata, cu un amestec viu de tandrete, furie pe sine, neimpacare, calm
si fericire, pe notele care acopera patruzeci si sapte de secunde din Lacullebedelor. Cu zvacnet de jurna list si talent de atacant nepreocupat de scor, Iulian Cornanescu scalda in arome maneaua Cristina, in versiunea suava, cu valente jazzistice, a Mariei Radu canu. Andrei Craciun da o fuga in interbelic, de unde scoate un cantec, Szomoru Vasdrnap (Duminica moborata), care a provocat, zice-se, o serie de sinucideri, iar sonoritatile lui impletite cu evanescenta proustiana a autorului te trimit cu gandulla ceva ce s-ar putea numi Lily Madlen. Adrian Georgescu mai intoarce o data lumea cu susu-n jos (are acest obicei) si reciteste o partitura din Van der Graaf Generator, Meurglys IIL the Songwriter's Guild, numai ca acum instrumentele canta la (sau fara) oameni, ca de-aia-i muzica progresiva. Sprintara si cu ochi care vad bine trecutul, Gabriela Massaci isi mobilizeaza umorul si leaga un slagar cu vocea Angelei Similea de o vizita oficiala in China, unde"l"-ul tine loc de"r", iar cainele se consuma in locul"polcului" (de unde si gluma cu dialogul dintre presedintii Statelor Unite si Chinei:. Houi often do you have elections?""Evely molning").

Un moment de pauza. In regula. Mai departe.

In proza si imediat dupa aceea in versuri, Calin Andrei Mihailescu e succint, subtil si bilingv, in mar ginea unui cantec al lui Leonard Cohen (First We Take Manhattan) din care curg de-a valma aluzii si iluzii. Dan C. Mihailescu priveste inapoi cu mandrie spre deceniile in care s-a infruptat din balade si rock-uri frenetice, din cantece de pahar si tango uri senzuale, din bluesuri si sonate, dupa care evoca, duios si ata sant, un colt de Sectie, cea din Mull ofKintyre, pe care doar glasul lui Paul McCartney poate s-o catifeleze. Andi Moisescu isi declara dragostea pentru si depen denta de The Chicken, o nesternata a jazzului can rotata de Pee Wee Ellis sau de Jaco Pastorius. Pentru Radu Naum, aici melancolic, amar si lucid, cantecul care schimba lumea si felul nostru de-a o vedea e Flickering Flame al lui Roger Waters. Oana Pellea retraieste momentul in care un artist isi vede un con frate arzand pe o scena - in cazul ei, pe Leonard Cohen cantand Famous Blue Raincoat. Alexandra Rusu ajunge hat departe, in Gateborgul interpretului de indie-pop J ens Lekman, peste al carui Waitingfor Kirsten arunca lumina unei interpretari inedite. Robert Serban aude si astazi rock-ul sarbesc de peste gard si-l omagiaza printr-un text despreAko ima Boga (Daca exista Dum nezeu), una dintre piesele de maxima percutie ale ba ietilor de la Bijelo Dugme. In fine, Catalin Stefanescu isi vara degetele in borcanul cu Mierea trupei Sfinx si readuce in atentie, fie si prin ricoseu, figura unui muzician complex, enigmatic si incomod: Dan-Andrei Aldea.

Cat despre mine, am ales balada country-rock 39 a celor de la Queen. Se va vedea la momentul potri vit de ce. Ajunge sa spun ca, la saisprezece ani, am luat discul, am decupat fotografiile celor patru compo nenti de pe versoul copertii si le-am batut in cuie pe peretele proaspat zugravit al camerei mele.

Un ultim amanunt. Mi s-a parut nepoliticos sa le fixez un numar de semne sau de pagini celor pe care i-am invitat sa scrie aici. Am lasat acest lucru la latitudinea fiecaruia, chiar daca puteam avea - risc asumat - o miniatura alaturi de un text intins. In  fond, de ce n-ar fi concizia si luxurianta vecine de pagina? Unul dintre elementele comune ale muzicii  si literaturii e refuzul de-a valoriza prin cantitate.

Or, in paginile care urmeaza e vorba, laolalta, de muzica si literatura.



COSMIN ALEXANDRU

E sobru, pragmatic, elegant, punctual si parolist. Prac tica o ironie care sfichiuieste fara sa dizolve. Strangerea lui de mana tine loc de contract. Te priveste in ochi, semn ca nu are cultura laturisului. Poate sa dreseze un vorbitor mediocru si sa-I preschimbe in jlama oratorica. Scrie chirurgical despre pacatele de ieri ale Romaniei de azi. E un fanatic al initiativei private. Retras din politica dupa o mostra de donquichotism prost inteles de semeni (Uniunea pentru Reconstructia Romaniei), pastoreste o structura de familiarizare cu excelenta - Erudio -, unde pune in relatie oameni de top din domeniul afacerilor cu personalitati ale spatiului umanist. Se lauda cu un dublu savoir: faire si vivre.

Lacullebedelor

Sunt in clasa a patra, pe holul scarilor de la etajul doi al scolii, si simt fata de o colega de clasa o furie pe care n-o pot stapani. Cand se apropie, urlu la ea cat pot de tare, apoi ii reped, cu toata puterea, un pumn in barbie. Zgomotul sec al oaselor lovindu-se ma in gheata. O iau la fuga, manat de o furie si mai mare, de data asta fata de mine.

E prima amintire pe care-o am despre distanta la care am putut ajunge, in diferite momente ale vietii, fata de ceea ce gandeam despre mine. Am sa ma aplec asupra catorva in randurile de fata. Pretextul muzical e si el revelator, in felul lui. Pentru ca vor beste de felul empiric, nestructurat, oscilant in care m-am format.

Cand am ascultat pentru prima oara aceasta sec venta muzicala, am ramas inmarmurit. Au fost, si au  ramas pana azi, cele mai frumoase secunde pe care le-am auzit vreodata. Patruzeci si sapte de secunde, mai exact. Piesa intreaga dureaza peste sapte minute si e toata minunata, insa soloul de vioara a produs in mine o vibratie despre care, pana atunci, nu stiusem cum s-ar putea exprima.

Atingerea desavarsirii.

Am programat bucata muzicala in bucla si am as cultat-o fascinat in casa si in masina, zile la rand. Ma lua din lumea asta si ma ducea mereu intr-o lume asa cum mi-as fi dorit-o. Era inainte de Internet, in zorii imprierenirii mele cu muzica digitala. Nu mai stiu cum ne-am intalnit, dar fisierul nu avea nume, asa ca m-am lasat sedus fara sa stiu de cine.

Ceea ce nu mi s-a intamplat prea des in viata. M-am straduit mereau sa fiu un om pragmatic, cat mai con stient despre ce se intampla in jurul meu. Asta, poate, si pentru ca in jurul meu s-au intamplat devreme lucruri care contrastau cu imaginea launtrica pe care mi-o formam despre lume si viata,

 

Inceputul anilor optzeci si debutul lipsurilor alimentare cronice ale epocii Ceausescu m-au prins copil. Aveam in jur de unsprezece ani cand faceam cu ran dul la cozi ritualice, de la patru-cinci dimineata, cu fratele si bunicii mei, pentru un kilogram de faina sau un litru de ulei. Joaca si veselia noastra de peste zi coexistau cu corvoada si chinul unor oameni pe care-i iubeam, dar pe care nu-i intelegeam. Nu in telegeam cum isi puteau trai viata cotidiana ca pe un sacrificiu permanent. Atunci cred ca a inceput sa mi se formeze perceptia asta, ca lucrurile nu sunt asa cum ar fi normal sa fie.

Inainte sa incep fraza asta, mi-am desfacut o ba nana. Una coapta. Gustul si mirosul de banana coapta sunt alte trairi care mi-au tinut copilaria deoparte de normalitate. Pentru ca le obtinea foarte rar, si atunci doar verzi, mama le tinea la copt in pungi si in cutii, pe biblioteca, unde eu nu puteam ajunge. Niciodata n-aveam rabdare pana se coceau de-a binelea. Acum imi plac cel mai mult bananele foarte coapte, cu puncte sau cu pete maronii peste mirosul galben. Bananele normale.

N-am avut o copilarie de lipsuri. Dimpotriva. Insa normalitatea aceea era obtinuta cu un pret care mie
mi se parea mult prea mare. Aveam impresia ca aman doi parintii munceau enorm pentru un trai decent. Mama se trezea in fiecare zi la cinci dimineata, pentru ca la sase o lua autobuzul cu care facea naveta din Ploiesti pana aproape de Targoviste, unde lucra. In fiecare zi, de cand ma stiu, pana in 1989, cand am ple cat la facultate in Bucuresti.

Tatal meu lucra pe santier. Si el pleca tot cu noap tea in cap, iar uneori cu zilele sau cu saptamanile, pe unde-I purtau lucrarile de constructii. Cel mai mult a lipsit doi ani, cand a plecat sa lucreze in lrak, prin anii 70 pentru ca la intoarcere sa ne putem cumpara o Dacie speciala, pe valuta, mobila si un casetofon Philips, cu boxe, de ultima generatie.

De casetofonul acela ma leaga niste amintiri aparte.

Cred ca si pe el de mine. Pe langa faptul ca-mi pla cea teribil sa ascult muzica dand boxele la maximum, mi se parea foarte tare sa impart placerea asta si cu altii. Mai precis, cu colegii mei de liceu din clasa a noua. Distanta dintre ferestrele dormitorului meu si cele ale clasei mele era de doar cateva zeci de metri, asa ca, in orele in care chiuleam, scoteam boxele pe geam si puneam muzica. Oricat de Philips de import ar fi fost casetofonul ala, nu I-au tinut balamalele, sau mai exact difuzoarele, la un asemenea tratament.

Dupa cateva saptamani de discoteca in aer liber nu prea mai puteam asculta nimic la el, nici mai incet, nici mai tare, pentru ca boxele capatasera niste tre pidatii imposibil de ignorat.

In liceu am avut si primul meu contact cu Ceau sestii si cu sistemul lor. De fiecare data cand cuplul Ceausescu facea o vizita de lucru in teritoriu, era in tampinat de reprezentanti ai"societatii socialiste multilateral dezvoltate": doi soimi ai patriei, doi pio nieri, doi liceeni, doi studenti, doi muncitori si doi tarani in costume populare.

La una dintre vizitele lor la Ploiesti, pe la mijlocul anilor optzeci, am fost desemnat sa fiu unul dintre cei doi liceeni. Trebuia sa-i dau un buchet de flori Elenei Ceausescu si sa-i urez bun venit. In familia noastra, in fiecare seara ascultam Europa Libera. De testam regimul asa cum se putea, pe tacute, dar con secvent. Ocazia de-a ma apropia de centrul lui de putere mi s-a parut ceva ce nu trebuia ratat - nu c-as fi avut de ales, dar chiar ma interesa cum arata sistemul de protectie al dictatorului, despre care circulau povesti halucinante. N-am putut sa observ cat imi propusesem pentru ca am fost distras constant si temeinic de ochii verzi ai Georgianei, liceana cu care faceam pereche si cu care am incercat, fara succes, sa fac pereche si dupa ce am terminat cu Ceausestii.

Intreaga experienta de contact cu aparatul din jurul familiei Ceausescu, frica absoluta care stapanea tot personalul care se ocupa de paza si organizare, duritatea cu care Securitatea a anihilat un barbat care a incercat, din multime, sa-i dea o scrisoare dictatorului, toate m-au adus, din nou, in mijlocul unei lumi care mi se arata cu totul altfel decat ar fi trebuit sa fie.

Cred ca eram in clasa a zecea sau a unsprezecea, nu-mi mai aduc aminte exact, cand, la o ora de isto rie oarecare, profesoara ne zugravea, ca de obicei, in culori minunate, grija pe care conducatorul suprem o manifesta fata de popor si fata de viitorul minunat care ne astepta. M-am trezit spunand, dintr-o banca de la perete, ca ar fi cazul sa nu ne mai prefacem atat, ca stim toti ca Ceausescu e un dictator. N-a fost nici prima, nici ultima data cand le spuneam profesorilor ce gandeam, doar ca de data asta consecintele le-au depasit pe precedentele.

Prima a fost ca profesoara l-a chemat pe tata la scoala, in timpul urmatoarei ore de istorie. Cand a ajuns, l-a rugat sa astepte afara si m-a scos si pe mine din clasa. Apoi, pe hol, i-a reprodus replica mea si l-a intrebat ce fel de educatie primesc acasa. Taica-meu mi-a ars o palma zdravana si i-a promis ca asa ceva nu avea sa se mai repete. Replica, nu palma. Acasa mi-a spus ca-i pare rau si mi-a explicat ca trebuia sa lase impresia ca lua lucrurile foarte in serios, ca sa nu avem altfel de probleme. A incercat sa ma convinga sa-mi bag mintile in cap ca sa nu ma pun in pericol si pe mine, si restul familiei.

Dar nu era singurul preocupat de chestia asta. Dupa un timp, directoarea liceului m-a chemat la ea in bi rou. Unde ma astepta un domn cu ochi albastri. La propriu si la figurat. Dupa ce directoarea ne-a lasat singuri, omul s-a prezentat cu un grad pe care nu mi-I mai aduc aminte si mi-a zis ca era necesar sa semnez un angajament cum ca aveam sa raportez catre insti tutiile statului orice activitate de care luam cunostinta si care contravenea intereselor Partidului Comunist si ale clasei muncitoare. l-am zis ca eu n-am treaba cu lucruri de felul asta si mi-a replicat ca asta nu e treaba mea sa decid, iar daca nu semnez, e posibil ca parintii mei sa fie dati afara de la slujbe, iar eu si fratele meu de la liceu. Mi s-a parut de nefacut sa-mi pun parin tii in pericol din cauza unui teribilism de moment, asa ca am semnat. Eram foarte suparat pe regim, dar n-aveam de gand sa ma lupt cu el de-adevaratelea din liceu.

Apoi m-am dus acasa si am povestit cu taica-meu toata tarasenia, Intuitia lui s-a dovedit corecta. M-a
lamurit ca sunt sanse ca si oamenii aia, ca toti in vremurile acelea, sa aiba de indeplinit planuri si de
raportat cifre. Si ca, daca nu ma mai ia gura pe dina inte si nu ma apuc de prostii, e foarte probabil sa nu mai aud niciodata de ei. Ceea ce s-a si intamplat.


Cuprins

Prefata 5

COSMIN ALEXANDRU Lacullebedelor 17

IULIAN COMANESCU O manea 35

ANDREI CRACIUN Duminica mohorata 45

ADRIAN GEORGESCU

Meurglys III, the Soneiuriter's Guild 57

GABRIELA MASSACI

Casa mea sau Despre muzica si alte pericole 73

CALIN-ANDREI MIHAILESCU El Cohen 88

DAN C. MIHAILESCU

Cu ce sa rimeze Kintyre

de nu cu higher, fire 6- desi re? 99

ANDI MOISESCU

The Chicken II5

RADU NAUM

Flickering Flame 121

215

RADU PARASCHIVESCU 39 135

OANA PELLEA

Famous Blue Raincoat 161

ALEXANDRA RUSU

Asteptand-o pe Kirsten Dunst 173

ROBERT SERBAN

Daca exista Dumnezeu 189

CATALIN STEFANESCU Mierea 201




Titlu: De la Waters la Similea
Subtitlu: Oameni cool scriu despre muzica lor
Format: 13x20 cm
An aparitie: 2013
Pagini: 220

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review

Categorii de carte

Edituri

Transport in Bucuresti

Livrare gratuita in Bucuresti

Carti pentru premii scolare

oferta_premii_scolare.jpg

ANPC

anpc_banner.jpg
Created in 1.196 sec