Fiica lui Hokusai (Roman)

Fiica lui Hokusai (Roman)
-20%
Editura:
Anul publicării: 2014
Categoria: Romane
36,00 lei
45,00 lei (-20%)
Promoția expiră la 31.12.2016
Disponibilitate: In stoc furnizor
Timp confirmare stoc: 3 - 4 zile lucratoare

DESCRIERE

Amintind de Fata cu cercel de perla a lui Tracy Chevalier, romanul Fiica lui Hokusai este o reconstituire, ampla si palpitanta totodata, a vietii pictoritei japoneze Oei.

In ultimii ani de viata, lovit de paralizie si aproape incapabil sa mai tina pensula in mana, Hokusai e ajutat sa picteze de fiica sa, Oei, multe dintre creatiile lui tarzii apartinandu-i de fapt acesteia, spun istoricii artei. Astfel, in spatele aprecierii si recunoasterii generale de care se bucura opera maestrului japonez, autor al celebrului Val de la Kanagawa sau al celor Patruzeci si sase de privelisti ale Muntelui Fuji, se scrie povestea unei vieti neimplinite, a unei pictorite de talent, cu un stil propriu, sfasiata intre dragostea si veneratia fata de tatal ei, pasiunea de a picta, dar si constiinta propriei valori. Fara sa se complaca in existenta banala si cenusie a femeilor din epoca, Oei isi va trai cu aceeasi intensitate destinul artistic, povestile de iubire si prietenia de-o viata cu Shino, datorita careia va patrunde in culisele Yoshiwarei, cartierul placerilor, si va cunoaste viata plina de tristete si privatiuni a gheiselor si curtezanelor. Urmarit pas cu pas, de la copilaria fascinanta alaturi de un tata care ii insufla pasiunea pentru pictura pana la moartea acestuia, survenita din pricina invidiei discipolilor, destinul lui Oei e infatisat intr-o naratiune de mare forta, plina de dramatism si culoare, evocand adesea arta maestrului japonez.


PARTEA INTAI
1. Cine sunt eu
- Hei, tu! Tu, aia cu barbie mare! Oei! Ma striga.
Nu-i raspund. Nu inca.
Inmoi varful pensulei in calimara.
Il las sa traga cerneala. Ridic pensula, o rasucesc si bag din nou varful in cerneala. Apoi ridic pensula si o bat de marginea calimarii.
O apas iarasi de marginea farfurioarei si o rasucesc pana ce picaturile de cerneala din varful perilor cad inapoi in micuta baltoaca neagra.
- Nu apasa asa tare! tipa Batranul. Ii raspund cu un ranjet.
- Ia mai taci din gura, Batranule!
Rade. Crede ca mi-a tulburat concentrarea.
Dar mana mea nu e lipsita de pricepere. Ca sa-i fac in ciuda apas un minut in cap. Ridic pensula din calimara. Nu picura, nu e incarcata de cerneala, ci doar umezita atat cat trebuie. O tin aplecata deasupra hartiei. O ridic si o cobor doar putin, cat sa poata rasuRa, si apoi ating hartia cu varful. Incep sa trasez liniile fine, delicate, ale parului de pe ceafa unei curtezane. Cele pe care el n-are nici rabdarea, nici mana atat de sigura incat sa le poata desena.
-Oei!
Nu raspund. M-am inchis in mintea mea.
Eu sunt Oei. Katsushika Oei. Katsushika este numele locului unde s-a nascut tata. Oei este un joc de cuvinte. Asa ma striga el. Inseamna"Hei, tu!". Mai am si alt nume, de pilda Ago-Ago, care inseamna"Barbita". Tot el mi l-a dat, cu gandulla barbia mea de om incapatanat, iesita in afara. Am si nume de artist: Cherchelita, care inseamna intocmai ce credeti, si Femeia inRoritoare, pe care
nu mai este nevoie sa vi-l traduc. Da, am avut prea multe nume, cu toate ca, in aceasta privinta, ca si in altele, sunt mult in urma lui.
A luat numele Stelei Nordului si al zeului tunetului. Si-a zis Batranul Nebun dupa Pictura. Si-a dat nume, dupa care le-a schimbat tot el de vreo douazeci de ori. Pentru mine ramane insa tot Batranul.
Unii spun despre el ca are hachite si e greu sa traiesti in preajma lui. Nu le impartasesc parerea. Nu e greu sa traiesti in preajma lui.
E imposibil sa traiesti in preajma lui.
Recunosc, nici cu mine nu-i usor de trait. Sunt nesupusa. Imi bat joc de semenii mei, mint, ma port urat. Lumea zice ca n-am fost invatata sa fiu femeie. Cei mai ingaduitori dau vina pe tatal meu. Sunt de-a dreptul indignati. E de neinchipuit."Picteaza, dar nu coase", spun oamenii. Aha! Asta ar putea fi epitaful meu. Poate chiar si este. Numai ca va trebui sa-mi gasiti morrnantul ca sa aRati.
Iar asta nu va sta in putere.
2. Edo, 1800
Atunci m-am nascut.
In izbucnirea rosie a zorilor, in furnicarul orasului. Printre nenu-
maratele fiinte omenesti care aveau un singur nume.
Pamantul era plat.
Tara era condusa de shogun.
Traiam in Epoca Virtutii, Epoca Marinimiei si nimic nu se intampla pe neasteptate.
Am tipat. Si de ce nu? Dupa Miyo si T atsu am venit eu, Ei, a treia fiica a unui artist sarac lipit pamantului. Prima sotie a tatalui meu, care nascuse doua fete si un baiat, murise. Mama mea era a doua care se incumeta sa-i fie nevasta.
M-a privit nemultumita. Eram primul ei copil si al patrulea pentru tatal meu.
- Are urechi mari, a zis tata incantat si m-a luat in brate. E a mea.
Mama s-a posomorat.
- Urechile mari aduc noroc barbatilor, nu femeilor.
- Seamana cu un catelus, cu un pechinez, a zis tata. Ia uite aici, a facut el ciupindu-ma de barbia iesita in afara. Am s-o numesc Ago-Ago.
Barbita. Un nume care atragea atentia mamei asupra inca unui defect de-al meu. Ea s-a innegurat de-a binelea. Cat despre mine, am scos si mai tare barbia in afara, sfidatoare.
- I se vede indaratnicia pe fata, a zis mama. Trebuie s-o dezvatam sa mai faca asta.
Tata a izbucnit in ras, inveselit. Rasullui multumit a fost ca laptele pentru mine. M-a luat in brate si a lui am ramas.
Se purta de parca nu mai vazuse un bebelus pana atunci. Inmuia degetul in zeama de orez si imi dadea sa mananc. Ma purta intr-o esarfa legata peste piept sau pe spate, daca lucra. Din ziua aceea am fost nedespartiti. Orasul se latea cu fiecare zi, iar noi ne strecuram prin multimile galagioase asemenea unor pesti printre ierburile din balta. Tata zicea ca sunt amuleta lui norocoasa. Nu mi-a infrant indaratnicia, ci mi-a intarit-o.
Iar ochii mei negri nu s-au inchis.
In anii care au urmat, ma striga Ago-Ago cand isi mai amintea, dar de cele mai multe ori ma chema, pur si simplu.
- Hei, tu. Vino incoa'!
Ma nascusem in vremuri grele.
Viata noastra, a orasenilor, se scurgea nestiuta. Nu eram indreptatiti la nimic, doar sa fim martori ai grandioasei parade puse la cale de shogun, intocmai ca un condamnat care mergea pe jos spre Locul de Pedeapsa, carand pe umar o pancarta pe care erau pictate momente ale crimei de care se facuse vinovat. Ne hraneam cu orez brun si barfe despre amanti care isi pusesera capat zilelor din dragoste. Gurile actorilor nostri erau ca niste despicaturi rosii. Noi, cei numiti chonin, purtam un singur nume si nu aveam fata.
Inainte sa ~a nasc eu, a trait un artist pe nume Sharaku. Dese~a fete uriase, albe, fara nasuri, doar cu cateva linii groase, negre, in chip de ochi si guri Iatite intr-o expresie de furie, teama sau lacomie. Putini erau cei care ii cumparau desenele - pesemne ca prea adesea se recunosteau in ele -, asa ca, in scurta vreme, Sharaku si lucrarile lui au disparut. Unii au zis ca era actor de teatru N6 si ca murise otravit din cauza prafului alb de plumb cu care se machia. Altii spuneau ca Sharaku era tatal meu. Ca dupa aceasta prima neimplinire isi luase alt nume si mersese mai departe, iar dovada ca el fusese Sharaku era ca n-a mai pictat niciodata o fata uriasa.
Nu stiu daca era adevarat. Tata imi spunea multe, dar de asta n-a pomenit niciodata.
In ceea ce priveste fetele insa, lucrurile se dovedeau a sta intr-adevar asa. Tatal meu putea desena orice misca si multe din cele care nu misca - dansatori, elefanti, vaslasi, munti, zei si diavoli. Cascadele si valurile inghetau anume pentru ca el sa le poata picta. Fuji ii arata cele o suta de ipostaze. In schimb, tata nu desena niciodata fete omenesti. Ochii, nasul si gura erau pentru el doar cateva linii scurte, precise, si atat. Poate ca ceea ce vorbea lumea era adevarat si el era incredintat ca fetele desenate nu se vand. Poate ca dorea sa se desprinda de trecutul lui. Ori poate de noi toti. De atunci incolo, in ochii lui noi n-am mai avut fete, ci doar spinari incovoiate de poveri, fese musculoase, coapse subtiri, degete zbarcite la picioare si trunchiuri in miscare.
Ei, dar ce trupuri aveam! Cata frumusete salasluia in ele! Erau bunurile noastre cele mai de pret. Datorita trupurilor deveneam si noi oameni. Inainte sa ma nasc eu, nu prea semanam a oameni, daca e sa ne luam dupa stapanii nostri. Bakufu - guvernul militar instaurat pe campul de bataie cu doua sute de ani in urma - il tinea pe shogunul T okugawa la putere. Epocile treceau una dupa alta, dar bakufu ramanea. Nu mai erau razboaie; nu ne luptam cu arme, ci cu imagini si cuvinte. Desenele si carticelele noastre de istorioare costau cativa banuti, in schimb aveau o putere de necrezut. In ele gaseam vesti, barfe, lucruri de care sa ne aducem aminte. Ele laudau singurele placeri care ne erau ingaduite - teatrul kabuki, legaturile amoroase si micile rasfaturi ale simturilor.
Shogunatul T okugawa nu ne putea ataca direct - eram prea numerosi. Drept urmare, oamenii regimului tabarau asupra solilor nostri - imaginile. Le numeau desantate si cautau sa le nimiceasca.
Ia gandi ti-va la puterea zanganitoare a samurailor indreptata asupra unor plapande foi de hartie! Te apuca rasul. Imaginile si cuvintele nu fac rau nimanui, afara de cei carora le e teama de istorie. Legile shogunatului isi luasera drept tinta lumea noastra imateriala.
Orice imagini cu membrii clanului T okugawa erau interzise. Orice aluzie la felul cum ajunsesera la putere se pedepsea cu moartea. Tara era pustiita de foamete si de furia apelor revarsare, dar oricine ar fi vorbit despre aceste nenorociri ar fi insemnat ca il vorbeste de rau pe shogun, care oranduia mersul vremii la fel cum cum hotara soarta celor marunti. Asadar, nu era ingaduit sa fie pomenite.
Ne prefaceam ca ne supunem. Spuneam povesti cu stafii, repetam legende din vremuri trecute, mergeam la piese despre amorurile marilor curtezane. Ne puneam credinta in creaturi inchipuite - demoni, zei si fantome. Vorbele umblau fie soptite la ureche, fie scrise in cartuliile galbene cu istorioare de duzina. Cantam, dansam si ne imbracam in haine fistichii. Oamenii negri ai regimului zbierau ordine si ne faceau viata din ce in ce mai grea. Nu ne puteau opri, dar tot nu conteneau. Au fost dintotdeauna prezenti in viata mea, de cand am scos primul tipat pana am ajuns la varsta de mijloc si eram indeajuns de batrana ca sa nu-mi mai pese. Apoi au disparut peste noapte. Dar asta s-a intamplat la sfarsitul povestii.
Acum suntem la inceput. Intr-o casuta luata cu chirie. Stam intinsi pe rogojina, unul langa celalalt. Soarele portocaliu rasare din neguri.
Nasterea mea a fost cu noroc, dar si cu ghinion. Am avut noroc fiindca m-am nascut in mijlocul acestei lumi vrajite. Talcul vieti mele au fost mai intai vorbele tatei, apoi picturile lui. Nenorocul meu a fost ca am trait sub apasarea unei alte puteri, mult mai napastuitoare. Si ca eram fata, in vremurile acelea de restriste. Noroc si nenoroc.
Aceasta este povestea lui Ei.

Eram intinsa pe rogojina, in camaruta rece, umeda si intunecoasa pe care o imparteam. Tata lucra la lumina unei lampi cu ulei. Dupa o vreme s-a ridicat si a stins-o. A deschis usa spre noapte. Din inalt se pravalea un val des de zapada, care stersese culmile acoperisurilor cu pensula ei alba, lasand doar conturul tiglelor, subtire si intunecat.

M-a luat in brate si am iesit afara, sub cerul liber. Am ridicat privirile. Zapada cadea drept in jos, printre copacii goi. Fulgii grei nu sovaiau deloc in drumul lor spre pamant. Nu mai era nici o frunza de care sa se agate. Zapada ajunsa pe felinare se topea. Cadea la picioarele lui, strat dupa strat. Acoperea pamantul, ii schimba culoarea si apoi se topea, facand portiunile batatorite sa luceasca.

Eu eram cuibarita la caldura, in bratele lui. Fulgii reci, usori ca o boare, mi se asezau pe ochi, pe obraji si pe buze. Am scos limba ca sa le simt gustul. Chicoteam, bucurandu-ma de frig si de caldura lui. Simteam ca sunt la adapost de orice rele. Simteam ca sunt iubita. Noi doi eram o singura fiinta.

Zapada era un dar. Lingeam fulgii de pe buze, le simteam dulceata. Tata privea ninsoarea si ofta. Credeam ca era fericit sa ma tina in brate. Acum stiu de ce: isi batea capul cum sa puna pe hartie acea zapada. La vremea aceea insa traiam din iluzii.
- Ce ora este? a strigat mama.
- Este ora Sobolanului, a raspuns el. Ora idilelor. Dupa care
a mormait ca sa-I aud doar eu: Sau ora cand trebuie sa te feresti de idile.
A oftat si a ridicat ochii, cautand stelele care ii erau dragi. Dar pe cer nu se vedea nici o stea.
Iluzia parca palise putin.

- Pana si o curtezana ar mai intarzia cateva clipe inainte sa fie nevoita sa se duca la clientul ei. S-ar privi in oglinda sau ar strange paharele goale. Dar multa vreme n-ar avea: asta e ceasul. Ora tiraniei si a iubirii.
Cum adica?
- Vii in casa? a strigat mama din nou.

Tata a izbucnit in ras. Ii cunosteam rasul mai bine decat pe al meu. Era un ras neprefacut, insa lipsit de bucurie. Rasul unui om caruia nu-i scapa nimic, dar care nu ia nimic de bun. Nu isi facea visuri. Radea ca si cum era om liber, dar cu mahnire, caci nu era.
- Nu inca! Il aud pe vestitor ca se apropie.
- Ei si ce? caraia mama. Doar nu vine la tine.

Am auzit lipait de pasi pe pietrele umede. Vestitorul s-a ivit pe neasteptate. Avea gluga trasa peste ochi si strabatea strazile in goana, oprindu-se la poduri ca sa strige vestile, dupa care isi tragea gluga la loc peste fata si pleca in goana. Nu-i cunosteam numele, stiam doar ca alearga pentru Kawara-ban, o foaie volanta care aparea din cand in cand. Era impotriva legii, fiindca nu ne era ingaduit sa aratam stirile. Asa ca omul trecea in goana noaptea. Uneori ne aducea vesti despre foametea care bantuia in partea de miazanoapte. Sau despre rascoalele celor din miazazi, nemultumiti de cresterea pretului orezului. Despre un cutremur sau un incendiu izbucnit hat departe, in Osaka sau Kyoto. Despre arestari si uneori despre executii. Despre scandaluri starnite de functionarii corupti de la oras. Unii spuneau ca aceste povestioare nu erau nimic mai mult decat zvonuri sau barfe. Insa noi, cei care stateam cu ochii pe drumurile care duceau la orasul urias - cel mai mare din lume -, noi puteam sa dam marturie ca acele nenorociri chiar se intamplasera, caci vedeam siruri lungi de tarani infometati indreptandu-se catre noi.
Vestiorul de la Kauiara-ban s-a ap~opiat. Ii desluseam silueta prin perdeaua de zapada. Imi inchipuiam ca-i e teama, insa tata mi-a spus ca nu-i asa, ca nu e inspaimantat. Isi facea treaba si atat.

Cu mintea mea de acum stiu ca nu era adevarat. Fara indoiala ca-i era teama. Tuturor ne era teama. Asa ni se cerea. Daca nu ne temeam insemna ca nesocoteam legea. Numai ca unii pareau ca nu se tem. Tata era unul dintre acestia. Si el, ca si ceilalti, isi facea treaba.
Acum auzeam glasul vestitorului. Simteam suisul si coborasul vorbelor, dar nu le prindeam intelesul.
- Uitati-va maine! Va fi afisat. Un nou edict. Alte oprelisti, Artistii si scriitorii sa ia seama. Uitati-va maine!
Tata m-a strans si mai tare la piept. A spus o rugaciune. Ne-am dus la culcare.
Se facuse ziua. Totul in jur era acoperit de o patura de zapada.

Era foarte frumos. Faceam bulgarasi si ii bagam in gura. Ne aRam in fata scandurii pe care erau tintui te edictele si tata citea cu glas tare, oprindu-se adesea ca sa dea mai multa greutate cuvintelor. In jurul nostru se stransesera o multime de femei care nu stiau sa citeasca.
Luati aminte la noul edict al seniorului consilier. Prin gura lui glasuieste shogunuL
De multa vreme sunt carti pe lume si nu mai este nevoie de altele.
An dupa an, oamenii s-au tinut de treburi nefolositoare, precum tiparirea de carti ilustrate, pentru care au cerut preturi uriase. Este o risipa de neingaduit.

Cuprins

PARTEA INTAI

1. Cine sunt eu
2. Edo, 1800 10
3. Sapte stele 17
4. Yakko 29
5. Povestitorul 40
6. Casa T amaya 48
7. Poetii nebuni 58
8. Lectia de dans 72
9. Ramas-bun  77
PARTEA A DOUA
10. Spre mare 91
11. Barbarii 99
12. Valurile 106
13. Din nou acasa 113
14. Prinsa asupra faptului 120
15. Orbul 129
PARTEA A TREIA
16. Sanba 145
17. Sotii 152
18. Teatrul 158
19. Concursul de pictura 173
20. Invataccii 184
21. Sotul 196
22. Familia 203
PARTEA A PATRA
23. Von Sieblod la Nagasaki, 1823 217
24. Intalnirea 229
25. Darul 236
26. Anii intunecati 248
27. Fuga 258
PARTEA A CINCEA
28. Vremuri de restriste 273
29. Scene hazlii 287
30. Semnul pasarii de noapte 294
31. Un vizitator spasit 305
32. Juhachi-ya 314
33. Obuse 322
34. Alungarea duhurilor rele 328
35. Anul Nou, 1849 334
36. Prieteni 342
37. Orfana de tata 348
PARTEA A SASEA
38. Dangat de clopot 359
39. Batalii 366
40. Corabiile negre 373
41. Treburi gospodaresti 377
42. Sampanie 384
43. Pestele urias 393
44. Dupa cutremur 399
45. Revederea 406
46. Fluturi albi 414
47. Cripta 425
Postfata: Cine a fost artistul din umbra? 427
Multumiri 453
Glosar 455



Pagini: 464
An aparitie: 2014
Format: 13x20 cm
Autor: Katherine Govier
Traducere si note: Irina Bojin

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review

Categorii de carte

Edituri

Transport in Bucuresti

Livrare gratuita in Bucuresti

Carti pentru premii scolare

oferta_premii_scolare.jpg

ANPC

anpc_banner.jpg
Created in 1.197 sec