Inchisoarea noastra cea de toate zilele, Volumul. II (1954-1957) - Ion Ioanid

Inchisoarea noastra cea de toate zilele, Volumul. II (1954-1957) - Ion Ioanid
-20%
Editura:
Anul publicării: 2013
Categoria: Memorialistica
39,20 lei
49,00 lei (-20%)
Promoția expiră la 31.12.2016
Disponibilitate: In stoc furnizor
Timp confirmare stoc: 3 - 4 zile lucratoare

DESCRIERE

Acest volum reconstituie, cu delicatete, pietate si o enorma intelegere a omenescului, cotidianul puscariilor prin care a trecut detinutul politic Ion Ioanid in perioada 1954-1957. La Jilava, inchisoare de tranzit pentru toti detinutii adusi la proces sau transferati catre alte locuri de detentie, a aflat de la camarazii sai povestea lotului Salcia. Apoi, la Pitesti, pus in lanturi, infruntand, alaturi de colegii de detentie, administratia inchisorii si cunoscand cand relaxarea, cand inasprirea regimului concentrationar survenita dupa infrangerea revolutiei maghiare din 1956, i-a intalnit pe membrii lotului Patrascanu. Prilej de a salva de la pericolul de a nu fi spuse niciodata sute si sute de povesti despre barbarie, arbitrar, supravietuire si demnitate.

Astfel, Ion Ioanid a retinut de la fiecare detinut pe care l-a intalnit prin celule cate ceva care astazi ar trebui sa ne ajute sa invatam ca privilegiul suferintei extreme il au doar oamenii curati, pe cand ceilalti nu se pot„implini“ decat ca turnatori marunti, tortionari, gardieni, ofiteri politici si directori de penitenciare.

Memorii Jurnale

Ion Ioanid s-a nascut in 1926, la 28 martie, la mosia tatalui sau din comuna Ilovat, judetul Mehedinti. Tot acolo, in casa parinteasca, a fost botezat de preotul din sat. Nas l-a avut pe Octavian Goga, caruia tatal lui, Tilica Ioanid, i-a fost"prieten nedespartit de-a lungul intregii vieti atit de agitate a generatiei lor, de la infaptuirea Romaniei Mari si in perioada dintre cele doua razboie mondiale".

Ion Ioanid a urmat cele patru clase primare la scoala din satul natal. Liceul l-a facut la Bucuresti: primele sase clase la Colegiul National"Sf. Sava" si ultimele doua la Liceul"Spiru Haret". Bacalaureatul si l-a luat in 1944, impreuna cu absolventii liceelor din Tumu Severin, in localul scolii din comuna Sisesti, comuna in care, din cauza bombarda mentelor anglo-americane, se aflau refugiati si profesori, si candidati.

In toamna aceluiasi an, din cauza invaziei sovietice, ajungind cu intirziere in Bucuresti, a pierdut termenul de inscriere la facultate. In 1945, a intrat la Facultatea de Drept, dar in anul III a fost exmatriculat din cauza"originii sociale nesanatoase".

Arestat in 1949, a fost eliberat dupa numai citeva zile, pentru ca in 1952 sa fie din nou arestat, judecat si condamnat, pentru"inalta tradare", la 20 de ani munca silnica.

A fost eliberat dupa 12 ani, in 1964, in urma decretului nr. 411 de gratiere a detinutilor politici.

In 1969 a plecat in strainatate; in R. F. Germania i s-a acordat azil politic, statut de care s-a bucurat pina la moartea sa. Stabilit la Munchen, a lucrat in primul an ca muncitor necalificat. Dupa aceea, timp de douazeci de ani, pina la pensionare, a fost crainic la sectia romana a postului Radio Europa Libera. A murit pe 12 octombrie 2003, la MUnchen, unde a si fost inmormintat alaturi de sotia sa, Nora Ioanid.


"TOATE DRUMURILE DUC LA JILA V A"

Intr-una din zilele acelui inceput de an 1955, cind inca nu se desprima varase, Titi si cu mine am fost scosi din Zarca. Cu paturile in cap, tinindu-ne de mina si condusi de un gardian, am traversat curtea, refacind in sens invers drumul pe care il parcursesem cu aproape un an in urma.

Cind ni s-au luat paturile din cap ne aflam intr-o camera mare, pe care la prima vedere n-am recunoscut-o. Era aceeasi camera de tranzit in care sta tusem citeva zile, inainte de a fi fost repartizati in Zarca. De-a lungul pere telui erau insirate vreo sapte-opt saltele proaspat umplute cu paie, fiecare prevazuta cu o patura. Intr-un colt, o tineta iar intr-altul, un hirdau cu apa de baut. Dusumelele putrezite si imbibate de urina, pe care le apucasem la sosirea noastra din Oradea, fusesera inlocuite iar acum, in incapere, domnea un puternic miros de motorina, care in inchisoare era strins asociat cu no tiunea de curatenie.

Ramasi singuri, ne-am trintit pe saltele, stapiniti de mereu aceeasi stare de spirit, specifica tuturor transferurilor dintr-o inchisoare intr-alta. Pe de-o parte regretam despartirea de prietenii pe care ii lasasem in urma, pe de alta parte, eram excitati de necunoscutul ce ne statea in fata. Un amestec de mul tumire ca parasim o inchisoare de care ne saturasem, de curiozitate pentru cea in care vom fi transferati si totodata de ingrijorare fata de incertitudinea si surprizele ce ni le rezerva viitorul. Totusi, dorinta de schimbare si de nou predomina si ne facea sa inlaturam din gind pericolele necunoscute ce ne pindeau si sa privim cu optimism inainte.

In tot cursul diminetii, usa s-a deschis de mai multe ori, gardianul introdu cind de fiecare data cite un nou detinut, destinat transportului ce se pregatea. Catre prinz, numarul nostru crescuse pina la un efectiv de douazeci-douazeci si cinci de detinuti, adusi din toate sectiile Aiudului. Erau reprezentate toate categoriile de detinuti, de toate culorile politice, de toate virstele si cu cele mai diferite condamnari. Nici o trasatura care sa fie comuna tuturor celor adusi in camera de tranzit, care sa ne dea vreo indicatie asupra criteriilor de selectie si sa putem astfel sa ne facem vreo idee asupra destinatiei noastre.

6

ION IOANID

Cam pe la ora prinzului, s-a prezentat un ofiter cu o lista de nume. Cei strigati au fost scosi din camera. Am dedus ca au plecat cu o prima duba. Mai ramaseseram in camera vreo sase-sapte insi.

Dupa prinz, usa s-a deschis, iar unul din detinuti, strigat pe nume de gar dian, a fost scos afara. Putin dupa aceea au rasunat lovituri de ciocan pe nicovala. Apoi detinutul, caruia i se batusera lanturi la picioare, a fost adus inapoi. Zomaitullanturilor pe cimentul de pe coridor ni s-a parut mai impre sionant ca de obicei. Cind i s-a deschis usa, si detinutul a intrat in celula, am inteles de ce. Nu mai vazusem niciodata pina aici asemenea lanturi! Brata rile care ii cuprindeau gleznele pareau un fel de manseta de mineca de ca masa. Aveau vreo cincisprezece centimetri latime si erau prevazute cu cite doua rinduri de gauri, asa ca i se batusera cite doua nituri la fiecare picior, iar grosimea fierului din care fusesera forjate era de aproximativ doi centi metri! Ceea ce le intrecea insa pe toate era lantul propriu-zis! Cu toate ca destul de lung (intre optzeci de centimetri si un metru) nu avea mai mult de cinci verigi pe toata lungimea. Cinci verigi uriase! Fierul rotund din care erau confectionate avea un diametru de trei centimetri! Verigile aveau forma si dimensiunea celor pe care le vazusem deseori la mare, la lanturile de la ancora ale salupelor pescaresti,

Ne putem inchipui cu ce dificultate pasea omul caruia i se batusera lanturile, la fiecare pas fiind obligat sa tirasca dupa el asemenea greutate.

Dupa el a urmat Titi. Si el a avut aceeasi soarta. Apoi mi-a venit si mie rindul. Plutonierul m-a condus in biroul de la capatul sectiei. Aratind spre mormanul de lanturi din mijlocul camerei, mi-a spus rizind:"Alege-ti, ba, incaltamintea care ti se potriveste, sa nu zici pe urma ca te string pantofii!"

Tragind nadejde sa gasesc niste lanturi mai putin grele, am inceput sa rascolesc in gramada de fiare din fata mea. Erau insa unele mai grozave ca altele si toate acoperite de rugina, de parca ar fi fost ingropate in pamint. Renuntasem sa mai caut si ma pregateam sa iau unul la intimplare, cind mi-au cazut ochii pe un lant aruncat intr-unul din colturile camerei. Gardianul mi-a surprins privirea si a inceput iar sa rida:"Degeaba te uiti la alea. Sint numar mic, de dama! Le-a mai incercat si altii si nu i-a cuprins la glezna!"

I-am cerut sa-mi permita totusi sa le incerc si eu. Probabil, bine dispus de propriile lui glume, mi-a dat voie. Nu numai ca lantul cu pricina era foarte usor si subtire, dar, spre mirarea gardianului, ma si cuprindea la glezne.

De aici inainte cunosteam procedura: m-am asezat pe jos si ridicindu-mi pe rind picioarele la inaltimea nicovalei, mi-am potrivit pe ea urechea fie carei bratari. Gardianului nu-i raminea decit sa introduca niturile in gaurile respective si sa le turteasca din citeva lovituri de ciocan. Invatasem regula de la alti detinuti mai vechi: cu gardianul sa colaborezi numai cind iti bate lanturile! Trebuie sa-I ajuti la nituitullantului, ca sa nu risti vreo lovitura de ciocan gresita, care sa-ti zdrobeasca fluierul piciorului.

INCHISOAREA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE

7

La intoarcerea spre celula de tranzit, in comparatie cu zanganitul surd pe care il facusera predecesorii mei, lanturile mele sunau pe cimentul corido rului ca niste zurgalai de sanie. Titi m-a felicitat pentru norocul ce-l avu sesem, dorindu-mi totodata sa n-am parte de o calatorie prea lunga intr-o duba aglomerata, in care sa fiu obligat sa stau in picioare. Ingrijorarea lui era justificata: bratarile lanturilor imi cuprindeau gleznele, fara sa lase prea mult spatiu intre fier si tibie. Or, in conditiile in care se faceau de obicei transporturile de detinuti, din cauza caldurii si supraaglomerarii dubelor, picioarele ti se umflau in asa hal, incit lanturile prea strimte ajungeau sa-ti patrunda in carne. Din fericire, de asta data n-a fost cazul!

Intre timp, fiecare din celula incerca sa-si adapteze cite un dispozitiv, care sa-i usureze mersul si sa-I apere de rosaturile si loviturile ce i le pro voca greutatea fiarelor pe care trebuia sa le poarte. Cu cele mai felurite cirpe si bucati de pinza, provenind din peticele de pe haine sau din sacrificarea poalelor sau minecilor camasilor, detinutii isi bandaj au gleznele sau infa surau chiar bratarile de fier, pentru a-si feri picioarele de contactul direct cu metalul. Toti isi legasera cite o bucata de sfoara de veriga de la mijlocul lantului. Celalalt capat al sforii il tineau in mina, ridicind lantul de la pamint in timpul mersului, pentru a nu fi nevoiti sa tirasca dupa ei toata greutatea ce le atirna de picioare.

Nu-mi mai aduc aminte de numele celor cu care am stat in ziua aceea in camera de tranzit. Toti erau vechi puscariasi si petrecusera mai multi ani in Aiud. Unii lucrasera in fabrica si la diferite munci interioare, avind astfel posibilitatea sa fie mai informati despre cele ce se petreceau in inchisoare decit Titi si cu mine, care traiseram in izolarea ermetica a Zarcii. De la ei am aflat ca de citeva luni de zile aveau loc mari miscari de detinuti in toate inchisorile din tara. Ministerul de Interne hotarise o noua repartizare a deti nutilor in penitenciare. Conform acestui plan, Aiudul era destinat legionari lor. Indiferent de motivul pentru care fusese condamnat, de incadrarea primita la proces si cuantumul pedepsei, de tinutul caruia i se stabilise apartenenta la Miscarea legionara, avea sa-si execute sentinta in penitenciarul Aiud.

In inchisoarea din Pitesti erau expediati cei condamnati pentru"inalta tradare" indiferent ce politica ar fi facut. Exceptie faceau doar legionarii, la care calitatea de membri ai Miscarii prima si erau trimisi, cum am spus, la Aiud.

Cei condamnati pentru"organizatie politica subversiva" sau"organizatie impotriva ordinii sociale" (cum li se mai spunea), cu caracter national-tara nist, national-liberal sau social-democrat erau repartizati la o inchisoare din vestul Transilvaniei (nu-mi amintesc daca la Arad, Oradea sau Dej). Ulte rior, in 1956, la izbucnirea revolutiei din Ungaria, din cauza apropierii de frontiera, au fost mutati in cea mai mare graba in inchisoarea din Botosani, la celalalt capat al tarii.

8

ION IOANID

Detinutilor condamnati tot pentru"organizatii subversive" dar rara colorit politic de partid ca si. frontieristilor" sau celor inchisi pentru"discutii dus manoase" si tot felul de alte culpe minore, li s-a stabilit ca loc de executare a pedepsei penitenciarul din Gherla.

Lagarele de munca fortata pentru detinutii politici fusesera desfiintate sau erau pe cale de a fi desfiintate. La cele trei mine de plumb de la Baia Sprie, Cavnic si Valea Nistrului avusesera loc manifestari de indisciplina. La Baia Sprie, mai ales, unde detinutii au organizat o greva a foamei de mari proportii, protestind impotriva tratamentului inuman la care erau supusi si refuzind sa mai intre in mina. Din cauza situatiei politice externe (intre care Conferinta la virf de la Geneva) si a opiniei publice internationale, pe care, in acea vreme, regimul parea sa vrea s-o menajeze, Ministerul de Interne n-a ripostat cu represaliile obisnuite. A preferat sa renunte la munca fortata.

La Baia Sprie, s-a petrecut un fenomen deosebit, pe care multi il consi dera ca fiind motivul principal care a determinat Ministerul de Interne sa ia masura noilor repartizari in penitenciare. Iata ce s-a intimplat. Cu ocazia pre gatirilor de desfiintare a lagarului de la Baia Sprie, detinutii au fost adunati in curtea lagarului, unde o comisie alcatuita din ofiteri de Securitate urma sa stabileasca componenta loturilor destinate transferului. Li s-a ordonat mai intii legionarilor sa se grupeze intr-o parte a curtii. O data aceasta separatie facuta, unul din ofiterii din comisie, caruia i se pusese in fata o masa cu toate dosa rele detinutilor din lagar, a trecut la verificarea identitatii fiecarui condamnat.

A inceput cu teancul de dosare, purtind mentiunea"Legionar". Luind pe rind fiecare dosar, striga numele respectivului detinut, care trebuia sa raspunda"prezent", sa iasa din rind si sa se apropie de masa. Urmau apoi obisnuitele intrebari: Prenumele? Data si locul nasterii? Tata? Mama? Con damnarea? Dupa ce ofiterul constata ca raspunsurile corespund cu datele din dosar, detinutul interogat era trimis intr-una din baraci si era strigat un altul.

Cind si ultimul dosar de legionar a fost verificat, pe locul din curte unde fusesera adunati cei din aceasta categorie mai ramasese inca un grup destul de important de detinuti.

Uimit, ofiterul i-a intrebat:

- Voi sinteti tot legionari, ba?

- Da! i s-a raspuns.

Intorcindu-se catre plutonierul de la grefa, ofiterul i-a reprosat ca nu i-a adus toate dosarele legionarilor. Plutonierul i-a replicat ca absolut toate do sarele detinutilor se afla pe masa. Banuind ca dosarele legionarilor ne strigati se ratacisera in celalalt teanc, ofiterul a inversat procedeul folosit pina aici. Facind un semn unuia din detinutii din grup sa iasa din rind, l-a intrebat cum il cheama si a inceput sa-i caute numele in teancul de dosare ale. mele gionarilor", Gasindu-i dosarul, a urmat interogatoriul obisnuit. Toate datele declarate de detinut corespundeau celor consemnate in hirtii. Nedumerit,

INCHISOAREA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE

9

ofiterul a rasfoit de mai multe ori dosarul si, in cele din urma, i s-a adresat detinutului care astepta:

- Aici nu scrie ca esti legionar!

- Eu nu stiu ce scrie la dumneavoastra, d-Ie ofiter, dar stiu ca sint

legionar!

- Daca ai declarat la ancheta ca esti legionar, ar trebui sa fie scris si in dosar!

- La ancheta n-am declarat!

- Cum n-ai declarat? De ce ai ascuns, ba, organelor noastre adevarul?

s-a rastit la el ofiterul.

- Pentru ca atunci nu eram legionar!

Spre consternarea intregii comisii, detinutul a declarat ca de cind i-a observat si cunoscut mai indeaproape pe legionari in inchisoare, si-a insusit credinta lor si se considera si el legionar. Prin atitudinea lui de aci inainte va incerca sa se dovedeasca demn de a face parte din Miscarea legionara si spera sa fie acceptat in rindurile ei. Ar fi o cinste pentru el sa fie recunoscut ca legionar.

Revenindu-si din surpriza si pentru a curma scena penibila creata de aceste declaratii facute in fata intregului lagar, ofiterul l-a trimis pe detinutul care vorbise in baraca si i-a facut semn urmatorului din grup sa se apropie. Dar, fiecare pe rind, cum a fost chemat la identificare, a spus acelasi lucru:"Am devenit legionar in inchisoare!"

Se spunea ca ingrijorarea provocata de acest eveniment de la Baia Sprie a determinat regimul sa treaca la separarea pe categorii a detinutilor in in chisori, izolindu-i cu aceasta ocazie pe legionari la Aiud, spre a preveni astfel pe viitor influenta lor asupra celorlalti si a impiedica prozelitismul. Punerea in aplicare a acestei masuri daduse mult de furca Ministerului de Interne. Verificarea miilor si miilor de dosare si triere a atitor detinuti din zecile de puscarii din tara, operatie executata de o armata intreaga de functionari, gardieni si ofiteri din administratia penitenciarelor, a imbracat aspectul spe cific al tuturor campaniilor pe scara mare pe care le intreprinde a regimul comunist in toate domeniile.

Executarea ordinului s-a intins pe o perioada de mai multe luni de zile, provocind un haos de nedescris in toate inchisorile. Zi si noapte se sortau dosare si se intocmeau liste dupa care erau triati detinutii, mutati dintr-o celula in alta, de la un etaj la altul si izolati pe categorii, in asteptarea trans ferului spre inchisorile de destinatie. Zilnic se constatau greseli in selec tionarea sau repartizarea detinutilor si, pentru a le corecta, se faceau alte liste si alte mutari, care generau si ele alte erori.

Toata aceasta pritoceala de oameni facea ca numaratoarea de dimineata si de seara sa se repete de citeva ori, pina cind, in fine, efectivul detinutilor din celule sa coincida cu cel din inventarul de la grefa.

10

ION IOANID

In ziua in care se anunta sosirea vagonului-duba, detinutii selectionati pentru transfer erau scosi din portie la bucataria inchisorii, urmind, la ple care, sa primeasca hrana rece pentru drum. Deseori insa, vagonul era asa de incarcat cu detinutii de la alte inchisori pe unde trecuse, incit, cu tot bine cunoscutul lor zel de a infringe legile spatiului si volumelor corpurilor, gardienii nu mai reuseau sa comprime mai mult continutul uman al dubei. In acest caz, nemaiincapind in vagon, lotul de detinuti era adus inapoi in inchisoare unde trebuia sa astepte trecerea dubei urmatoare. In ziua aceea, ne figurind in efectivul inchisorii pentru care fusesera scoase ratiile de ali mente din magazie, detinutii nu primeau de mincare. De asemenea, cei carora li se batusera lanturi pentru transfer ramineau cu ele la picioare pina ce venea viitoarea duba, ceea ce putea dura citeva saptamini. La fel pateau si cind ajungeau la puscaria de destinatie: nefiind cuprinsi in numarul de tinutilor din noua inchisoare, in ziua sosirii nu primeau de mincare.

Incapacitatea si ignoranta gardienilor, incepind de la dificultatile pe care le aveau cu operatiile de numaratoare, calculele simple de adunare si sca dere, si pina la greutatea de a descifra si transcrie numele detinutilor din dosare pe diferite liste, produceau un fel de reactie in lant de greseli, care pareau sa se succeada la nesfirsit. Spiritul de organizare al cadrelor supe rioare ale inchisorilor, incepind de la comandant si pina la ultimul ofiter de serviciu, nu era nici el Ia inaltime. Dispozitiile contradictorii pe care le da deau, ordinele si contraordinele care se incrucisau nu faceau decit sa stir neasca si mai multa confuzie in mintea simpla a gardienilor. Am incercat sa schitez dificultatile si problemele cu care au fost confruntate cadrele din administratia inchisorilor cu ocazia punerii in aplicare a dispozitiilor primite. Nimeni n-ar putea insa contabiliza chinurile prin care au trecut miile si miile de detinuti in toata aceasta perioada, incepind cu faza de pregatire a lotu rilor, urmata de cea a transferului propriu-zis si incheiata cu incarcerarea lor in inchisoarea de destinatie. Parea ca niciodata aceasta uriasa miscare de migratie a puscariasilor de la o inchisoare la alta nu-si va gasi sfirsitul. Si totusi, dupa citeva luni de activitate haotica, dar urmarita cu perseverenta, scopul a fost atins. Detinutii, in cele din urma, despartiti dupa criteriile ce rute, se aflau fiecare la inchisoarea categoriei lui. Totusi, unele erori de se lectie aveau sa persiste ani de zile, astfel incit, mai in fiecare inchisoare, se gaseau ratacite citeva exemplare dintr-o alta categorie decit cea specifica penitenciarului respectiv.

Pot spune ca si de data asta Titi si cu mine am avut un dram de noroc.

Punctul de criza al marilor transferari in masa trecuse. Nu numai atit, dar a doua zi, cind am fost dusi la gara din Aiud, unde pe o linie moarta ne astepta vagonul-penitenciar, am fost bagati in camera mare a dubei. Celulele mici erau ocupate cu detinuti de drept comun. Mai mult: in incaperea in care am fost introdusi nu se aflau decit trei detinuti si tot drumul pina la

INCHISOAREA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE

11

Bucuresti l-am facut in aceasta formatie de cinci. Era un adevarat lux sa calatoresti in asemenea conditii cu mijloacele de transport ale Ministerului de Interne. Asa ceva nu ni se mai intimplase si de aici inainte, de cite ori ne aminteam de acest episod, vorbeam de voiajul nostru cu"vagonul mi nisterial"!

E drept ca pina la Bucuresti am facut doua zile si doua nopti. Atasati la diferite trenuri sau zacind ore in sir pe cite o linie moarta, am parcurs un cir cuit prin mai tot Ardealul. La fiecare oprire pe traseu, erau urcati sau coboriti detinuti de drept comun din penitenciarele locale. Celula noastra n-a fost afectata de aceste miscari. Ne-am putut bucura in voie si de spatiu, si de aer, si mai ales de compania celor trei tovarasi de drum. De cum intrasem pe usa camerei din duba, ma imbratisasem cu unul din ei. Era Costache Teofanescu, pe care il lasasem la Cavnic cind evadasem. Pe ceilalti doi, Costache Magearu si Ludosan, nu-i cunoscusem pina atunci. Dupa cele doua zile de calatorie impreuna, nu i-am mai intilnit niciodata.

Dupa aproape doi ani, aveam ocazia sa aflam de la un martor ocular tot ce se intimplase la Cavnic in urma evadarii noastre. Teofanescu ne-a po vestit in amanunt ce se petrecuse in noaptea evadarii si ne-a relatat despre regimul de represalii la care fusesera supusi ulterior din cauza fugii noastre. Cu toate acestea, in afara de citiva turnatori notorii, putind fi numarati pe degetele unei singure miini, care s-au desolidarizat public de actiunea noas tra, absolut toti detinutii din lagar au fost de partea noastra. Unii isi ascun deau sentimentele, nearatindu-si satisfactia pentru a nu risca sa cada victime furiei administratiei, care se dezlantuia la cel mai mic pretext. Altii insa au luat atitudine fatisa, mergind pina la a-i sfida pe ofiterii lagarului, mani festindu-si deschis solidaritatea cu noi si multumirea ca evadarea noastra reusise. Acestia din urma au dat loc la citeva incidente, care s-au soldat cu consecinte mai grave, administratia ripostind cu bestialitate la provocarile lor, pentru a stirpi spiritul de razvratire care mocnea in lagar.

Cazul lui Gioga Parizianu a stirnit o indignare generala, tensiunea in la gar crescind si mai mult. Cind, intr-o zi, ofiterul politic le-a spus detinutilor, cu intentia de a-i timora, ca toti evadatii fusesera prinsi si impuscati, Gioga i-a spus ca nu crede, tinind sa adauge ca se bucura de reusita evadarii noas tre si ca se roaga pentru noi sa ajungem acolo unde trebuie ca sa povestim tot ce se intimpla cu oamenii in inchisorile comuniste. Gioga a fost intrerupt cu o lovitura de vergea de fier in cap, de pe urma careia multa vreme s-a crezut ca isi va pierde definitiv vederea la unul din ochi. Plin de singe, Gioga Parizianu a fost dus la infirmerie, iar ofiterul politic s-a indreptat spre poarta lagarului insotit de murmurul surd si amenintator al detinutilor care asis tasera la scena. Tot in acele zile, Eugen Bisoc l-a batut crunt in mina pe Silvestru, unul din bine-cunoscutii turnatori, devenit dupa evadare maistru pe una din galerii. Bisoc, la rindu-i, a fost batut de gardieni, pus in lanturi si bagat la carcera.

12

ION IOANID

Mai multe incidente de acest fel s-au succedat intr-un climat de incordare crescinda, mergind pina la marginea razvratirii, tinuta in friu numai de reac tiile tot mai brutale ale administratiei, pe masura ce si in rindurile ei crestea nervozitatea. Neobisnuita sa aiba de-a face cu o rezistenta din partea deti nutilor, necum cu un spirit mai agresiv si de revolta, metodele de terorizare utilizate pina aici pierzindu-si din eficacitate, administratia se simtea dez armata in fata noului curent care se nascuse printre detinuti. Pe masura ce inasprea represaliile, opozitia detinutilor crestea si ea. Sufla un nou vint prin lumea care popula lagarele, un vint care daduse nastere si evadarilor de la cele doua mine de plumb si care avea sa se propage si la a treia, la Baia Sprie, stirnind progresiv proteste, greve si refuzul de a mai munci. Aceste actiuni, coroborate cu o situatie internationala care silea regimul la concesii, au dus in cele din urma la desfiintarea lagarelor si a muncii fortate pentru detinutii politici.

S-a renuntat la un procedeu, pentru a se recurge la altul, scopul raminind acelasi: lichidarea detinutilor politici! De la distrugerea fizica directa, bru tala si mai rapida din lagarele de munca fortata, s-a trecut la una si fizica si psihica, mai subtila si mai lenta, in celule. S-au dezvoltat noi metode, mai perverse, pentru ca erau mai putin vizibile. Timpul, care lucra in dezavan tajul nostru si in favoarea regimului, i-a permis acestuia sa faca un pas inapoi, pentru ca, doar citiva ani mai tirziu, cind conjunctura politica i-a fost din nou prielnica, sa recupereze terenul pierdut si sa infiinteze iar lagare de munca fortata. De data asta nu mai erau Canalul si minele de plumb, ci Delta Du narii si Balta Brailei.

Dar toate astea Teofanescu le-a aflat ca si noi, mai tirziu, pentru ca pa rasise Cavnicul inainte de desfiintarea definitiva a lagarului. Fusese trans ferat la alta inchisoare ca inapt de munca. 1 se pusese diagnosticul de pelagra, care, dupa cite stiu, este o boala datorata subnutritiei si lipsei de vitamine. La penitenciarul unde ajunsese, i se daduse un oarecare tratament medical, insa sporadic si insuficient, ceea ce nu-i ameliorase starea. Avea fata si mii nile tumefiate, cu pielea uscata, care se excuama ca niste solzi. Aspectul nu era placut la vedere. In schimb, odihna din inchisoare ii prinsese bine. Cu toata alimentatia mai frugala, se mai refacuse fizic dupa munca istovitoare din mina, care-i depasea puterile. La evadare, il lasasem foarte slabit si peste masura de extenuat.

Daca pina aici, facind bilantul, socotisem evadarea un esec, fiind prinsi toti cei ce participaseram la ea si avind numai slaba mingiiere de a fi in cercat si a fi reusit in prima parte a actiunii, acum, dupa ce Teofanescu ne-a povestit cele petrecute in lagar, mi-am dat seama ca fuga noastra fusese altfel estimata de camarazii nostri ramasi la Cavnic. E drept ca nestiind ca pina la urma vom fi cu totii prinsi, reusita actiunii noastre ii bucurase iar pe noi ne admirau pentru curajul avut.

Cuprins

"Toate drumurile duc la Jilava"... 5

Din nou la proces 33

Lotul Salcia... 48

In drum spre Pitesti... 81

La Pitesti. Din nou in lanturi. 104

Celula de la subsol, viata de fiecare zi 136

Doua sute saptezeci si sapte de nume... 160

... Si cei care ne pazeau 266

Greva foamei la penitenciarul din Pitesti 282

. Rupe-l! Rupe-l in doua!" 310

Incheierea grevei: victorie 331

Cinci luni de liniste... 344
Revolutia din Ungaria... 373
Sperante spulberate. Teroare... 394
Lotul Patrascanu... 424
Broasca si vrabia... 459
O crima perfecta... 477
Rendez-vous, cu mama, la cismea... 496
Indice de nume... 515



Titlu: Inchisoarea noastra cea de toate zilele, vol. II
Format: 15x22, 5 cm
Subtitlu: 1954-1957
An aparitie: 2013
Pagini: 524
 

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review

Categorii de carte

Edituri

Transport in Bucuresti

Livrare gratuita in Bucuresti

Carti pentru premii scolare

oferta_premii_scolare.jpg

ANPC

anpc_banner.jpg
Created in 1.454 sec