Originile totalitarismului. Editia, a III-a - Hannah Arendt

Originile totalitarismului. Editia, a III-a - Hannah Arendt
Editura:
Anul publicării: 2014
Categoria: Curs
0,00 lei
Disponibilitate: In curs de aparitie

DESCRIERE

Cartea Originile totalitarismului a fost scrisa avand tot timpul in fata ochilor un fundal atat de optimism disproportionat, cat si de disperare fara limite. Ea sustine ca Progresul si Catastrofa sunt doua fete ale aceleiasi medalii; ca amandoua sunt produse ale unei superstitii, nu ale credintei. A fost scrisa cu convingerea ca ar trebui sa fie posibila descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele traditionale ale lumii noastre politice si spirituale s-au dizolvat intr-un conglomerat in care totul pare sa-si fi pierdut valoarea specifica ajungand sa nu mai poata fi recunoscut de intelegerea umana, sa nu mai poata fi folosit in scopuri omenesti. Abandonul in fata acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispita careia, s-ar parea, nu i se mai rezista, nu numai din cauza ca procesul de care e vorba si-a asumat proportiile maretiei mincinoase a«necesitatii istorice», ci, de asemenea, pentru ca tot ceea ce nu mai apartine acestei evolutii pare acum lipsit de viata, secatuit de sange, fara nici un inteles si ireal. Nu ne mai putem permite sa dam la o parte raul si sa-l privim efectiv doar ca pe o greutate moarta pe care timpul o va ingropa de la sine in uitare.“ (Hannah ARENDT)

„Esential in perspectiva Hannei Arendt este accentul pe fenomenul unic al anesteziei morale, al extinctiei diferentei dintre Bine si Rau. Omul birocratic indeplineste ordinele ca un automat. Absenta gandirii, ceea ce autoarea numeste thoughtlessness, este motivul pentru care Raul radical se converteste in Rau banal, rutinizat. Evaporarea prin ideologie a discernamantului moral, aceasta este marea problema pe care a explorat-o cu admirabil curaj intelectual Hannah Arendt. Originile totalitarismului este una dintre acele carti care definesc in chip esential conditia umana. De o imensa profunzime intelectuala, insufletita de constiinta urgentei morale, capodopera Hannei Arendt face parte din acele constructii ale spiritului fara de care viata noastra ar fi grav saracita. Meditand cu indurerata sobrietate asupra Raului radical asa cum s-a intruchipat acesta in universul concentrationar nazist si comunist, marea ganditoare propune nu doar o radiografie a institutiilor, mentalitatilor si ideilor totalitare, ci si o viziune originala despre sansele renasterii libertatii. Pe scurt, avem aici una dintre cele mai importante carti ale veacului XX si, nu ma indoiesc, ale actualului secol.“ (Vladimir TISMANEANU)


Prefata la prima editie

Doua razboaie mondiale in timpul unei singure generatii, despartite intre ele de un lant neintrerupt de razboaie si revolutii locale, fara sa fi fost urmate de un tratat de pace pentru invinsi si de vreun ragaz acordat invingatorilor, au culminat cu anticiparea unui al treilea razboi mondial intre cele doua puteri mondiale ramase in picioare. Acest moment al anticiparii este asemenea linistii care se lasa dupa ce au murit toate sperantele. Nu mai speram intr-o eventuala restaurare viitoare a vechii ordini mondiale, cu toate traditiile ei, sau in reintegrare pentru masele celor cinci continente aruncate in haosul produs de violenta razboaielor si revolutiilor, de decaderea tot mai accentuata a tot ceea ce mai ramas'ese o vreme crutat. In conditiile cele mai diferite si in circumstantele cele mai distonante, urmarim extinderea aceluiasi fenomen - pierderea oricaror adaposturi si repere la o scara fara precedent, dezradacinarea pana la profunzimi tot mai ametitoare.
Niciodata viitorul nu a fost mai imprevizibil, niciodata nu am depins cu totii intr-o atat de mare masura de forte politice in care nu mai putem avea incredere ca vor urma normele bunului -simt si ale propriilor lor interese - forte care par animate de suflul violent al nebuniei, daca le judecam prin comparatie cu cele petrecute in secolele istoriei noastre. E ca si cum omenirea s-ar fi impartit intre cei care cred in atotputernicia umana (care cred ca totul e posibil, daca s-ar sti cum pot fi organizate masele in acest sens) si cei pentru care neputinta si neajutorarea au devenit experienta majora in propriile lor vieti.
La nivelul intuitiei istorice si al gandirii politice predomina un fel de acord tacit - nedefinit si general- potrivit caruia structura esentiala a tuturor civilizatiilor a ajuns la stadiul destramarii ei. Desi pare mai bine mentinuta in unele parti ale lumii decat in altele, ea nu mai poate asigura nicaieri orientarea pentru posibilitatile timpului nostru, nu mai poate constitui un raspuns la ororile acestui secol. Speranta disperata si teama deznadajduita par mai aproape de centrul evenimentelor contemporane decat judecata cumpanita, decat gandirea si intuitia echilibrata. Evenimentele centrale ale vremii noastre sunt nesocotite si date uitarii in egala masura de cei stapaniti de credinta intr-o catastrofa de neevitat si de cei care ar vrea sa-si intretina un optimism disproportionat.
Cartea aceasta a fost scrisa avand tot timpul in fata ochilor un fundal atat de optimism disproportionat, cat si de disperare fara limite. Ea sustine ca Progresul si Catastrofa sunt doua fete ale aceleiasi medalii; ca amandoua sunt produse ale unei superstitii, nu ale credintei. Ea a fost scrisa cu convingerea ca ar trebui sa fie posibila descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele traditionale ale lumii noastre politice si spirituale s-au dizolvat intr-un conglomerat in care totul pare sa-si fi pierdut valoarea specifica ajungand sa nu mai poata fi recunoscut de intelegerea umana, sa nu mai poata fi folosit in scopurile omenesti. Lipsa de rezistenta, abandonarea in fata acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispita careia, s-ar parea, nu i se mai poate rezista, nu numai din cauza ca procesul de care e vorba si-a asumat proportiile maretiei mincinoase a"necesitatii istorice", ci, de asemenea, pentru ca tot ceea ce nu mai apartine acestei evolutii a inceput sa apara lipsit de viata, secatuit de sange, fara nici un inteles si ireal.
Convingerea ca tot ce se intampla pe pamant trebuie sa fie Inteles de om poate duce la interpretarea istoriei prin locuri comune. Intelegerea nu inseamna negarea ultragiului la adresa ratiunii, deductia unor evolutii fara precedent din precedente existente sau explicarea unor fenomene prin analogii si generalizari ca! e sa nu mai faca perceptibile brutalitatile realitatii si socurile experientei. Inseamna, mai degraba, examinarea si asumarea constienta a sarcinii pe care secolul nostru ne-a pus-o pe umeri - adica nici negarea existentei acestei sarcini si acestei poveri, dar nici supunerea inerta sub apasarea greutatii ei. Intelegerea, pe scurt, inseamna sa facem fata spontan si cu toata atentia realitatii si sa acceptam obligatia de a rezista acestei realitati - oricare ar fi aceasta realitate.
In felul acesta, trebuie sa fie posibil sa rezi stam si sa intelegem faptul, in aparenta revoltator, ca un fenomen atat de mic (si, in politica mondiala' atat de neimportant) cum sunt problema evreiasca si antisemitismul a putut deveni agentul catalizator mai intai pentru miscarea nazista si apoi pentru un razboi mondial; si, in cele din urma, pentru infiintarea fabricilor mortii. Sau discrepanta grotesca dintre cauza si efect care a introdus epoca imperialismului, atunci cand dificultatile economice au dus, in interval de cateva decenii, la o profunda transformare a conditiilor politice in intreaga lume. Sau contradictia ciudata dintre"realismul" cinic si marturisit al miscarilor totalitare si dispretul lor sfidator fata de intreaga structura a realitatii. Sau incompatibilitatea iritanta dintre puterea reala a omului modern (mai mare decat oricand inainte, atat de mare, incat omul ar putea pune sub semnul intrebarii insasi existenta propriului sau univers) si neputinta oamenilor moderni de a trai intr-o lume pe care propria lor putere a stabilit-o si de a intelege semnificatia acestei lumi.
In~ercarea totalitara de cucerire a globului si de dominatie totala a constituit o cale distructiva de a iesi din toate impasurile. Victoria ei ar putea coincide cu distrugerea umanitatii; oriunde a domnit totalitarismul, el a inceput sa distruga esenta omului. Dar a intoarce spatele acestor forte distructive ale secolului nostru nu constituie o solutie.
Ceea ce e nelinistitor e ca epoca noastra a imbinat in mod atat de ciudat binele cu raul, incat fara"expansiunea de dragul expansiunii" inaugurata de imperialism lumea n-ar fi putut deveni niciodata unificata, una singura; fara procedeele politice ale burgheziei de folosire a"puterii de dragul puterii", poate ca dimensiunile actuale ale fortei umane ar fi ramas nedescoperite; fara lumea fictiva a miscarilor totalitare, in care au fost deslusite cu o claritate fara precedent nesigurantele esentiale ale timpului nostru, am fi fost poate impinsi spre catastrofa noastra, a tuturor, fara sa ne fi dat seama de ce se intampla.
Si daca e adevarat ca, in fazele sale finale, totalitarismul apare ca un rau absolut (absolut pentru ca nu mai poate fi dedus din motive omenesti, care pot fi intelese si de inteles), este de asemenea adevarat ca fara totalitarism n-am fi cunoscut poate niciodata natura cu adevarat radicala a Raului.
Antisemitismul (nu numai ura fata de evrei), imperialismul (nu numai cucerirea), totalitarismul (nu numai dictatura) - unul dupa altul, unul in chip mai brutal decat celalalt - au demonstrat ca demnitatea umana are nevoie de o noua garantie care poate fi gasita numai intr-un nou principiu politic, intr-o noua lege pe pamant, a carei validitate trebuie, de data aceasta, sa cuprinda intreaga umanitate, facand insa in asa fel incat puterea ei sa rarnana strict limitata, inradacinata si controlata in si de entitati teritoriale din nou definite.
'Nu ne mai' putem permite sa luam doar ceea ce a fost bun in trecut si sa consideram pur si simplu ceea ce luam astfel ca reprezentand mostenirea noastra, dupa cum nu ne mai putem permite sa dam la o parte raul si sa-I privim efectiv doar ca pe o greutate moarta pe care timpul o va ingropa de la sine in uitare. Curentul subteran al istoriei occidentale a razbit, in sfarsit, la suprafata si a uzurpat demnitatea traditiei noastre. Aceasta e realitatea in care traim. Si din aceasta cauza toate eforturile de a evada din oroarea prezentului in nostalgia unui trecut inca intact sau in uitarea pe care o anticipam intr-un viitor mai bun sunt zadarnice.
HANNAH ARENDT
Vara, 1950
Prefata la a doua editie (adaugita)
Din 1951, cand a aparut prima data aceasta carte, s-a petrecut doar un singur eveniment care a avut o influenta directa asupra modului in care intelegem noi fenomenul totalitarismului si dominatiei totale ca noua forma de guvernare. Acesta nu a fost nici moartea lui Stalin, nici macar criza de succesiune in Rusia si in tarile satelite, ci revolutia ungara - primul Ji unicul exemplu al ridicarii unui popor impotriva dominatiei totale. In momentul de fata, la nici doi ani dupa revolutie, nimeni nu poate spune daca ea a fost doar ultima si cea mai deznadajduita izbucnire a unui spirit care, din 1789 incoace, s-a manifestat intr-o serie de revolutii europene sau daca ea contine germenele a ceva nou si care va avea consecinte specifice. In oricare dintre cazuri, evenimentul in sine a fost destul de important pentru a cere o reexaminare a ceea ce stim sau credem ca stim despre totalitarism. Cititorul va gasi in aceasta noua editie un ultim capitol, sub forma unui epilog, unde am incercat sa aduc"la zi" povestea evenimentelor anterioare. Totusi cititorul trebuie sa tina seama de faptul ca evolutiile anului 1958 nu au fost luate in considerare, in sensul ca restalinizarea partiala in Rusia sovietica si in tarile satelit, discutate ca reprezentand probabilitati active, nu sunt totusi relatate si analizate ca fiind fapte concrete.
Acesta nu a fost singurul lucru care s-a adaugat cartii. Asa cum se intampla, uneori, in asemenea cazuri, au mai fost anumite intuitii cu un caracter mai general si mai teoretic, decurgand acum direct din analiza elementelor dominatiei totale din partea a treia a cartii, intuitii pe care nu le stapaneam cand mi-am terminat initial manuscrisul, in 1949. Ele au fost incorporate in capitolul XIII ("Ideologia si teroarea") al editiei de fata si inlocuiesc acele oarecum neconcludente"Remarci in chip de concluzie" care incheiau editia originala. Unele dintre acele remarci insa au fost mutate in alte capitole ale cartii.
Aceste schimbari nu constituie revizuiri. Este adevarat ca in editia actuala - in afara de cele doua capitole noi - partea a treia, despre t~talitarism, si ultimele capitole ale partii a doua, despre imperialism (tratand unele fenomene pretotalitare, cum ar fi lipsa apartenentei statale si transformarea partidelor in miscari), au fost mult largite, in vreme ce partea intai, despre antisemitism, si capitolele V pana la VIII, despre imperialism, au ramas neatinse. Insa schimbarile acestea sunt doar adaosuri tehnice si inlocuiri de pasaje care nu modifica nici analiza, nici argumentarea din textul initial. Ele au fost necesare din cauza ca foarte mult material documentar si alte surse cu privire la regimul lui Hitler au devenit accesibile in anii de dupa terminarea cartii. Astfel, cunosteam documentele de la Niirnberg doar in parte si numai in traducerile engleze, iar multe carti, brosuri si reviste publicate in Germania, in timpul razboiului, nu erau accesibile in Statele Unite, unde ma aflam eu atunci. Adaosurile si inlocuirile se refera deci mai ales la citatele din text si note, unde acum' pot folosi originalele in locul surselor secundare.
Totusi ceea ce am cautat sa fac pentru materialul privind sursele nu am putut face in ce priveste uriasa literatura din anii recenti cu privire la Germania nazista si la Rusia sovietica. Nu sunt mentionate nici macar toate contributiile mai importante. Regret sincer aceste omisiuni; dar pot spune ca am trecut cu vederea fara regrete literatura mai curand voluminoasa alcatuita din memoriile publicate de functionarii nazisti si de alte categorii de germani dupa sfarsitul razboiului. Lipsa de onestitate a acestui fel de scrieri apologetice este evidenta si jenanta, chiar daca ea constituie un fenomen explicabil, in vreme ce lipsa de intelegere pe care o manifesta fata de ceea ce s-a petrecut in realitate, ca si fata de rolul jucat de autorii insisi in cursul evenimentelor, este cu totul uimitoare.
Pentru amabila permisiune de a consulta si cita materialul de arhive, multumesc Bibliotecii Hoover din Stanford, California, organismului numit Centre de DocumentationJuive din Paris si Institutului Stiintific Idis din New York. Documentele procesului de la Niirnberg sunt citate cu numarul dosarului de la Niirnberg; alte documente la care se face referire - cu indicarea locului lor actual si a numarului de arhiva.
Doua noi capitole din aceasta editie au aparut in prealabil in Review of Politics, iulie 1953, cu titlul"Ideologia si teroarea. O noua forma de guvernare", si inJournal of Politics, februarie 1958, cu titlul"Imperialismul totalitarist. Reflectii despre revolutia ungara".
Adaosurile si amplificarile din actuala editie, cu exceptia analizei revolutiei ungare, au aparut intai in editia germana publicata in 1955. A trebuit deci ca ele sa fie traduse si integrate in editia engleza. Aceasta sarcina dificila de traducere si editare a fost indeplinita de doamna Therese Pol, careia ii raman mult indatorata.
HANNAH ARENDT
New York, aprilie 1958
Prima parte
ANTISEMITISMUL
Iata un secol remarcabil, care s-a deschis cu Revolutia si s-a sfarsit cu afacerea Dreyfus!
Poate ca va fi numit secolul gunoaielor.
ROGER MARTIN DU GARD
Capitolul 1 Antisemitismul ca ultragiu la adresa bunului-simt
Multi inca mai considera un accident faptul ca ideologia nazista s-a concentrat asupra antisemitismului si ca politica nazista a urmarit, consecvent si fara compromisuri, persecutarea si, in cele din urma, exterminarea evreilor. Doar oroarea care a invaluit catastrofa finala si, mai mult, dezradacinarea si izgonirea supravietuitorilor din caminele lor au facut ca"problema evreiasca" sa ocupe un loc atat de proeminent in viata noastra politica de fiecare zi. Ceea ce nazistii insisi au numit esentiala lor descoperire - rolul poporului evreu in politica mondiala - si principalul lor interes - persecutarea evreilor in intreaga lume - a fost considerat de opinia publica un pretext pentru castigarea maselor sau un artificiu interesant al demagogiei lor.
Faptul ca ceea ce proclamau nazistii insisi nu a fost luat in serios este cat se poate de semnificativ. Aproape ca nu exista aspect al istoriei contemporane mai iritant si mai mistificator decat faptul ca, dintre toate marile chestiuni politice nerezolvate ale secolului nostru, tocmai aceasta problema evreiasca, in aparenta marunta si neimportanta, a trebuit sa fie cea careia i-a revenit cinstea dubioasa de a pune in miscare intreaga masina infernala. Asemenea discrepante intre cauza si efect sunt un ultragiu la adresa bunului nostru simt, ~a sa nu mai vorbim de simtul istoricului fata de echilibru si armonie. In comparatie cu evenimentele insesi, orice explicare a antisemitismului pare construita in graba si la intamplare, pentru a masca o problema care ne ameninta intr-o masura atat de mare simtul proportiilor si speranta de sanatate mintala.
Una dintre aceste clarificari grabite a constat in identificarea antisemitismului cu nationalismul tot mai activ si cu izbucnirile sale xenofobe. Din nefericire, faptele arata ca antise~itismul modern a crescut direct proportional cu declinul nationalismului traditional si a atins punctul culminant exact in momentul cand sistemul european al statelor nationale si precarul sau echilibru de forte s-au prabusit.
S-a aratat deja ca nazistii n-au fost pur si simplu niste nationalisti.
Propaganda lor nationalista era indreptata impotriva tovarasilor de drum, si nu a aderentilor ideologic convinsi; acestora din urma, dimpotriva, nu li s-a permis niciodata sa piarda din vedere abordarea consecvent supranationala a politicii."Nationalismul" nazist a avut mai multe aspecte in comun cu propaganda nationalista din Uniunea Sovietica, folosita, si ea, tot pentru a hrani prejudecatile maselor. Nazistii au manifestat intotdeauna un dispret real si niciodata renegat fata de ingustimile de vederi ale nationalismului, fata de provincialismul statului national si au repetat mereu ca"miscarea" lor, avand, asemenea miscarii bolsevice, un caracter international, era, pentru ei, mai importanta decat orice stat, care ar fi fost in mod necesar legat de un teritoriu concret. Dar nu numai nazistii, ci si cincizeci de ani de istorie antisemita stau marturie impotriva identifi~arii antisemitismului cu nationalismul. Primele partide antisemite create in ultimele decenii ale secolului al XIX -lea au fost, de asemenea, printre cele dintai care au colaborat pe plan international. Inca de la inceput, ei au convocat congrese internationale si s-au preocupat de coordonarea activitatilor internationale sau cel putin intereuropene.
Nici tendintele generale, cum ar fi declinul statului national si cresterea antisemitismului, n-ar putea fi vreodata explicate in mod satisfacator printr-o singura ratiune sau printr-o singura cauza. In cele mai multe cazuri de acest fel, istoricul este confruntat cu o situatie istorica foarte complexa in care are o libertate aproape totala; iar aceasta inseamna ca este complet dezorientat, in acest sens, in a izola un anume factor ca reprezentand"spiritul timpului". Exista totusi cateva reguli generale care ar putea ajuta. Cea mai importanta dintre ele, din punctul nostru de vedere, este marea descoperire a lui Tocqueville (in L 'Ancien Regime et la Reuolution, cartea a II -a, capitolul 1), care a identificat motivele urii violente simtite de masele franceze impotriva aristocratiei la izbucnirea revolutiei - o ura care l-a indemnat pe Burke sa remarce ca revolutia s-a preocupat in mai mare masura de"conditia unui gentleman" decat de institutia regalitatii. Potrivit lui Tocqueville, poporul francez ii ura pe aristocrati in momentul cand erau pe punctul de a-si pierde puterea mai mult decat ii urase vreodata inainte, si acesta tocmai pentru ca pierderea rapida a puterii reale nu era insotita, in fapt, de un declin considerabil al starii lor materiale. Cata vreme aristocratia detinea puteri de jurisdictie extinse, membrii ei erau nu numai tolerati, ci si respectati. Cand nobilii si-au pierdut privilegiile, printre care si pe cel de a exploata si de a oprima, poporul a simtit ca acestia sunt niste paraziti' fara nici o functie reala in conducerea tarii. Cu alte cuvinte, nici opresiunea si nici exploatarea ca atare nu constituie cauza principala a resentimentului; averea, careia ii lipseste o functie clar definita, este cu mult mai intolerabila, pentru ca nimeni nu intelege de ce ar trebui sa fie tolerata.
Antisemitismul si-a atins punctul culminant cand evreii si-au pierdut deopotriva functiile publice si influenta, cand n-au mai ramas cu nimic altceva decat cu averea. Cand Hitler a venit la putere, bancile germane erau aproape judenrein - purificate de evrei - (si acesta fusese domeniul in care evreii detinusera pozitii-cheie de mai bine de o suta de ani), iar evreimea germana, in ansamblul ei, dupa o perioada de progres constant in ceea ce priveste statutul social si numarul membrilor comunitatii, descrestea intr-un ritm atat de rapid, incat statisticienii ii preziceau disparitia in cateva decenii. E adevarat ca statisticile nu indica in mod necesar evolutia reala a proceselor istorice; totusi e demn de notat faptul ca, pentru un statistician, persecutia si exterminarile dezlantuite de nazisti puteau parea o accelerare lipsita de sens a unui proces care, probabil, oricum s-ar fi produs.
O asemenea constatare ramane valabila pentru aproape toate tarile europene occidentale. Afacerea Dreyfus a izbucnit nu sub Al Doilea Imperiu, cand evreimea franceza se afla la punctul culminant al prosperitatii si influentei sale, ci sub A Treia Republica, atunci cand evreii aproape disparusera din pozitiile importante (dar nu si de pe scena politica). Antisemitismul austriac a devenit violent nu sub regimul lui Metternich si al lui Franz Joseph, ci in republica austriaca postbelica, atunci cand era cu totul evident ca aproape nici un alt grup nu suferise o asemenea pierdere de influenta si de prestigiu prin disparitia monarhiei habsburgice.
Persecutarea unor grupuri lipsite de putere sau care sunt pe cale de a-si pierde puterea s-ar putea sa nu constituie un spectacol placut, dar ea nu izvoraste exclusiv din meschinaria omeneasca. Ceea ce ii face pe oameni sa asculte sau sa tolereze puterea reala si, pe de alta parte, sa-i urasca pe cei care detin avere fara sa aiba putere este instinctul rational care le spune ca puterea are o anumita functie si ca este de folos obstesc. Chiar si exploatarea si opresiunea ajuta societatea sa functioneze si stabilesc un anumit fel de ordine. Averea singura, fara putere, sau superioritatea fara o politica anume sunt simtite a fi de natura parazitara, inutile, revoltatoare, pentru ca asemenea privilegii taie toate legaturile care-i unesc pe oameni. Averea care nu exploateaza e lipsita pana si de relatiile existente intre exploatator si exploatat; in absenta unei anumite politici, superioritatea izolata, fara o politica, nu implica nici macar grija minima a opresorului pentru cei oprimati.
Declinul general al evrei mii din Europa Occidentala si Centrala constituie insa doar atmosfera in care au avut loc evenimentele ce au urmat. Declinul evreilor in sine explica aceste evenimente la fel de putin pe cat ar putea fi explicata Revolutia Franceza prin simpla pierdere a puterii de catre aristocratie. Convingerea ca exista asemenea reguli generale e importanta doar pentru a respinge acele argumente ale simtului comun care ne-ar face sa credem ca ura violenta sau rebeliunea brusca sunt determinate in mod necesar de o mare putere si de mari abuzuri si ca, prin urmare, ura organizata impotriva evreilor nu poate fi decat o reactie fata de importanta si puterea lor.
Mai grava, pentru ca incearca sa convinga oameni de o calitate mai buna, este o alta eroare a simtului comun: anume ideea ca evreii - pentru ca erau un grup complet lipsit de putere, angrenat in conflictele generale si insolubile ale momentului - puteau fi blamati pentru aceste conflicte si, in cele din urma, facuti sa apara drept autorii din umbra ai tuturor relelor. Cea mai buna ilustrare - si cea mai buna respingere - a acestei explicatii, scumpa inimii multor liberali, este o gluma care a circulat dupa Primul Razboi Mondial. Un antisemit pretindea ca evreii provocasera razboiul. Cineva i-ar fi replicat:"Da, evreii si biciclistii.""De ce biciclistii?" intreaba primul."De ce evreii?" raspunde celalalt.
Teoria ca evreii sunt intotdeauna tapul ispasitor implica de fapt ca tapul ispasitor ar putea fi, la fel de bine, si altcineva. Ea sustine inocenta perfecta a victimei; o inocenta care insinueaza nu numai ca nu s-a facut nici un rau, dar si ca nu s-a facut nimic care sa poata fi pus in vreo legatura posibila cu problema in discutie. Este adevarat ca teoria tapului ispa~itor, in forma ei pur arbitrara, nu apare niciodata in scrierile tiparite. Insa, ori de cate ori aderentii ei incearca sa explice laborios de ce un anume tap ispasitor este atat de potrivit pentru rolul sau, ei arata prin asta ca au abandonat teoria si s-au implicat in cercetarea istorica obisnuita - si anume, aceea in care nimic nu se descopera vreodata, in afara de faptul ca istoria este facuta de numeroase grupuri si ca, din anumite motive, un grup anume a fost vizat pentru discutie. Asa-numitul tap ispasitor inceteaza in mod necesar sa mai fie victima inocenta pe care lumea o condamna pentru pacatele ei si pe socoteala careia incearca sa scape de pedeapsa. El devine un grup de oameni printre alte grupuri de oameni, care, toate, sunt implicate in treburile acestei lumi. Si acest tap ispasitor nu inceteaza pur si simplu sa fie el insusi raspunzator pentru ca a devenit victima nedreptatii si cruzimii lumii.
Pana de curand, inconsistenta launtrica a teoriei tapului ispasitor constituie un motiv suficient pentru a o scoate din discutie, ca fiind una dintre numeroasele teorii motivate de evazionism. Dar rolul jucat de teroare, ca arma principala a puterii guvernamentale, a dat acestei teorii o credibilitate mai mare decat a avut ea vreodata.
O diferenta fundamentala intre dictaturile moderne si toate celelalte tiranii ale trecutului o constituie faptul ca teroarea nu mai e folosita ca mijloc de exterminare si intimidare a oponentilor, ci ca un instrument prin care sunt guvernate masele populare, intru totul docile. T eroarea, asa cum o cunoastem astazi, loveste fara nici o provocare preliminara' iar victimele ei sunt inocente chiar din punctul de vedere al persecutorului. Aceasta a fost situatia in Germania nazista, cand teroarea totala era indreptata impotriva evreilor, adica impotriva unor oameni cu anumite caracteristici comune, independente de comportamentul lor specific. In Rusia sovietica situatia este mai confuza, insa faptele, din nefericire, sunt cat se poate de evidente. Pe de o parte, sistemul bolsevic, spre deosebire de cel nazist, nu a admis niciodata teoretic ca ar putea recurge la teroare impotriva unor oameni nevinovati si desi, tinand seama de anumite practici, asta ar putea parea o ipocrizie, e o deosebire. Pe de alta parte, practica folosita de rusi e inca si mai"avansata" decat cea germana, intr-o anumita privinta; arbitrarul terorii nu mai este limitat nici macar de diferentierile rasiale, cata vreme vechile criterii de clasa au fost demult inlaturate. Astfel ca oricine, in Rusia, poate deveni dintr-o data victima terorii politiei. Nu ne ocupam acum de consecintele ultime ale guvernarii prin teroare - respectiv de faptul ca nimeni, nici macar executorii, nu se poate elibera de frica si spaima; in contextul de fata, ne intereseaza doar arbitrarul alegerii victimelor, si in aceasta privinta e hotarator faptul ca ele sunt inocente din punct de vedere obiectiv, ca sunt alese ca victime indiferent de ce au facut sau nu.
La prima vedere, aceasta ar putea parea o confirmare tarzie a vechii teorii a tapului ispasitor si e adevarat ca victima terorii moderne are toate caracteristicile tapului ispasitor; este obiectiva si la modul absolut inocenta pentru ca nimic din ceea ce a facut sau a omis sa faca nu are vreo legatura cu soarta sa.
Exista, asadar, ispita de a ne reintoarce la o explicatie care exonereaza automat victima de raspundere; o asemenea explicatie pare cu totul adecvata unei realitati in care nimic nu ne impresioneaza mai mult decat totala nevinovatie a individului prins in mecanismul ororii si totala sa neputinta de a -si schimba soarta. Teroarea insa este doar in ultima etapa a dezvoltarii sale o simpla forma de guvernare. Pentru a institui un regim totalitar, teroarea trebuie sa se infatiseze ca un instrument servind la aplicarea unei ideologii specifice; iar aceasta ideologie trebuie sa castige aderenta multor oameni, si chiar a unei majoritati, inainte ca teroarea sa se poata instaura. Important pentru istoric este faptul ca evreii, inainte de a deveni principalele victime ale terorii moderne, au constituit centrul ideologiei naziste. Si o ideologie care trebuie sa-si convinga si sa-si mobilizeze oamenii nu-si poate alege victimele in mod arbitrar. Cu alte cuvinte, daca o falsificare evidenta, ca asa-numitul Protocol al Batranilor Sionului, este crezuta de atat de multi oameni, incat poate ajunge textul de baza al unei intregi miscari politice, sarcina istoricului nu mai consta in a descoperi un fals. Cert e ca sarcina aceasta nu mai consta in inventarea unei explicatii care sa respinga semnul politic si istoric al chestiunii: ca acest fals ajunge sa fie crezut. Faptul in sine e mai important decat circumstanta (secundara, din punct de vedere istoric) ca este vorba de un fals.
Teoria tapului ispasitor ramane deci una dintre principalele incercari de a eluda gravitatea antisemitismului si semnificatia faptului ca evreii au fost impinsi in vartejul evenimentelor. La fel de raspandita este doctrina contrara, a unui"vesnic antisemitism", in care ura fata de evrei constituie o reactie normala si fireasca, pentru care istoria ofera prilejuri doar intr-o masura mai mare sau mai mica. Izbucnirile de antisemitism nici n -au nevoie de vreo clarificare speciala, pentru ca ele sunt doar consecintele naturale ale unei probleme vesnice. Faptul ca aceasta doctrina a fost adoptata de antisemitii profesionisti este de la sine inteles; ea constituie cea mai buna explicatie posibila pentru toate ororile. Daca este adevarat ca omenirea n-a incetat sa-i asasineze pe evrei timp de mai bine de doua mii de ani, atunci uciderea evreilor este o ocupatie normala si chiar umana, iar ura fata de evrei e justificata dincolo de orice nevoie de a se mai gasi vreun argument
Aspectul mai surprinzator al acestei explicatii, asumarea unui antisemitism vesnic, sta in faptul ca el a fost adoptat de un mare numar de istorici lipsiti de prejudecati si chiar de un numar si mai mare de evrei. Tocmai aceasta coincidenta ciudata face o atare teorie atat de primejdioasa si de generatoare de confuzii. Baza sa evazionista este, sub ambele aspecte, aceeasi: dupa cum antisemitii doresc - ceea ce e si de inteles - sa scape de raspundere pentru faptele lor, tot asa si evreii, atacati si in defensiva - intr-un mod si mai de inteles -, nu doresc in nici un caz sa mai discute partea lor de raspundere, I~sa, in cazul aderentilor evrei - si deseori crestini - ai acestei doctrine, tendintele evazioniste ale apologetilor oficiali se bazeaza pe motive mai importante si mai putin rationale.
Nasterea si dezvoltarea antisemitismului modern au fost insotite de (si interconectate cu) asimilarea evreilor, secularizarea si perimarea vechilor valori religioase si spirituale ale iudaismului. De fapt, o mare parte a poporului evreu s-a vazut am~nintata deodata de extinctia fizica din afara si de disolutie dinauntru. In aceasta situatie, evreii preocupati de supravietuirea propriului popor au ajuns, intr-o interpretare gresita, si curios de deznadajduita, la ideea linistitoare ca antisemitismul, la urma urmelor, ar putea fi un mijloc excelent de a mentine unitatea poporului, astfel incat ipoteza ca ar exista un antisemitism vesnic ar putea implica chiar o garantie vesnica a existentei evreilor. Aceasta superstitie - o travestire secularizata a ideii eternitatii, inerenta convingerii ca ei sunt un popor ales si sperantei mesianice - a fost consolidata de faptul ca, timp de multe secole, evreii au indurat modalitatea crestina de ostilitate, care a constituit un agent puternic de continuitate a existentei lor atat spirituale, cat si politice. Evreii au inteles gresit antisemitismul modern anticrestin, ca fiind vechea ura religioasa fata de evrei - si aceasta intr-un mod cu atat mai inocent cu cat asimilarea lor evitase trecerea prin crestinism sub aspectul sau religios si cultural. Confruntati cu un semn evident al declinului crestinismului, ei puteau, asadar, sa-si imagineze, intr-o totala ignoranta, ca aceasta ar fi fost o reinviere a asa -numitei"epoci intunecate". Ignorarea sau neintelegerea propriului lor trecut au fost, in parte, raspunzatoare pentru fatala subestimare a primejdiilor reale si fara precedent care le stateau in fata. Dar trebuie sa se tina seama, de asemenea, ca lipsa de abilitate si de judecata politica au fost provocate de insasi natura istoriei evreilor - istoria unui popor fara guvern, fara tara si fara limba. Istoria evreilor ofera spectacolul extraordinar al unui popor - unic in aceasta privinta - care si-a inceput existenta cu o conceptie bine definita despre istorie si cu o hotarare aproape constienta de a realiza pe pamant un plan bine circumscris de actiune si care, apoi, fara a renunta la aceasta conceptie, a evitat orice actiune politica timp de doua mii de ani. Rezultatul a fost ca istoria politica a poporului evreu a ajuns mai dependenta de factorii neprevazuti, accidentali decat istoria altor natiuni, astfel incat evreii au trecut, indecisi, de la un rol la altul si n-au reusit sa accepte responsabilitatea pentru nici unul.
Din perspectiva catastrofei finale, care i-a dus pe evrei atat de aproape de anihilarea completa, teza antisemitismului vesnic a devenit mai primejdioasa decat oricand. Astazi, ea i-ar absolvi pe cei care-i urasc pe evrei de crime pe care nimeni nu le-a crezut vreodata posibile. Antisemitismul, departe de a fi o garantie misterioasa a supravietuirii poporului evreu, a fost dezvaluit in mod limpede ca reprezentand o amenintare cu exterminarea lui. Si cu toate acestea, o atare explicatie a antisemitismului - asemenea teoriei tapului ispasitor si din motive similare - a supravietuit propriei respingeri si condamnari de catre realitate. Ea subliniaza, la urma urmelor, cu argumente diferite dar cu o incapatanare egala, acea inocenta desavarsita si inumana care caracterizeaza in mod atat de izbitor victimele terorii modeme si de aceea pare confirmata de evenimente. Ea are, in raport cu teoria tapului ispasitor, chiar avantajul ca, intr-un fel, raspunde la intrebarea suparatoare:"De ce, dintre toate natiunile si popoarele, tocmai evreii?" chiar daca o face cu un raspuns fals - din cauza ostilitatii vesnice.
Cuprins
Prefata la prima editie 7
Prefata la a doua editie... 11
Prima parte ANTISEMITISMUL
1. Antisemitismul ca ultragiu la adresa bunului-simt 15
II. Evreii, statul national si nasterea antisemitismului... 25
1. Echivocurile emanciparii si bancherul evreu de stat... 25
2. Inceputurile antisemitismului... 46
3. Primele partide antisemite... 55
4. Antisemitismul de stanga 63
5. Epoca de aur a securitatii 72
III. Evreii si societatea 77
1. Intre statutul de paria si cel de parvenit... 79
2. Vrajitorul Inzestrat cu mari puteri 94
3. Intre viciu si crima 107
IV. Afacerea1)reyfus 119
1. Faptele.. 119
2. A Treia Republica si evreimea franceza 126
3. Armata si clerul Impotriva Republicii 132
4. Poporul si gloata 140
5. Evreii si dreyfusarzii 153
6. Gratierea si semnificatia ei 155
Partea a doua IMPERIALISMUL
V. Emanciparea politica a burgheziei 161
1. Expansiunea si statul national 162

CUPRINS
2. Puterea si burghezia 175
3. Alianta dintre gloata si capital 190
VI. Gandirea rasiala inainte de rasism 203
1. O"rasa" a aristocratilor impotriva unei"natiuni" a cetatenilor 207
2. Unitatea rasei ca substitut al emanciparii nationale 211
3. Noua cheie a istoriei.
4."Drepturile englezilor" impotriva Drepturilor Omului 223
VII. Rasa si birocratia 235
1. Lumea fantomatica a Continentului Negru 237
2. Aurul si rasa 250
3. Caracterul imperialist 262
VIII. 1 mperialismul continental: miscarile pannationaliste 280
1. Nationalismul tribal 286
2. Mostenirea nelegiuirii 305
3. Partidul si Miscarea 314
IX. Declinul statului national si
sfarsitul Drepturilor Omului 235
1."Natiunea minoritatilor" si apartrizii 338
2. Perplexitatile Drepturilor Omului 363
Partea a treia TOTALITARISMUL
X. O societate fara clase 381
1. Masele 381
2. Alianta temporara dintre plebe si elita 407
XI. Miscarea totalitara 424
1. Propaganda totalitara 451
2. Organizarea totalitara.
XII. Totalitarismul la putere 481
1. Asa-numitul stat totalitar 485
2. Politia secreta 517
3. Dominatia totala 539
XIII. Ideologie si teroare: o noua forma de guvernare 567
CUPRINS

XIV. Epilog. Reflectii despre revolutia ungara 590
1. Rusia dupa moartea lui Stalin 593
2. Revolutia ungara 605
3. Sistemul satelitilor 617
Indice de nume 629





Pagini: 644
An aparitie: 2014
Format: 15x22, 5 cm
Traducere: Ion Dur, Mircea Ivanescu



REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review

Titluri de același autor

Categorii de carte

Edituri

Transport in Bucuresti

Livrare gratuita in Bucuresti

Carti pentru premii scolare

oferta_premii_scolare.jpg

ANPC

anpc_banner.jpg
Created in 2.446 sec