Siria Crestina. Repere biblice, istorice si patristice

Siria Crestina. Repere biblice, istorice si patristice
-10%
Anul publicării: 2010
22,50 lei
25,00 lei (-10%)
Promoția expiră la 31.12.2016
Disponibilitate: In stoc furnizor
Timp confirmare stoc: 3 - 4 zile lucratoare

DESCRIERE

Introducere


Siria a fost un important spatiu de spiritualitate, cultura si civilizatie, inca din primele veacuri ales istoriei umanitatii, care a redat lumii orientale veritabila sa dimensiune filosofica, sociala si religioasa. Ea a ramas pana astazi una dintre cele mai fascinante si misterioase tari ale Orientului Apropiat, despre care se stiu numeroase lucruri, dar in care au mai ramas inca multe de descoperit. Monumentele descoperite aici, precum si cele nedescoperite, a caror existenta este doar presupusa de specialisti, provenind din perioade istorice diferite, constituie marturia trecutului glorios al acestei tari. Pe pamanturile siriene au fost scoase la lumina, in urma sapaturilor arheologice, adevarate comori ale antichitatii, a caror vechime urca pana in timpuri imemoriale ale istoriei omenirii. Faptul ca tara era asezata pe Drumul Matasii - care traversa Asia din China pana la Mediterana - a favorizat si a facilitat schimbul de idei, de populatie si de bogatii intre Europa si Asia. Cele mai mari si mai importante doua orase ale sale, Alep si Damasc, erau esentiale pentru acest drum comercial si pastreaza si astazi farmecul vremurilor de odinioara. Orasul Alep, situat la jumatatea drumului dintre Marea Mediterana si Eufrat, era locul de incrucisare a rutelor venite din Anatolia, Europa, zona Mediteranei, Persia, Asia Centrala si China. Mai departe, in sud, orasul Damasc primea drumurile comerciale din Arabia, zona Marii Rosii, Africa, India si Egipt.
Pozitia sa geografica unica a facut din Siria si un punct strategic de maxima importanta, pe care popoarele razboinice din cele mai vechi timpuri au vrut sa-I exploateze drept punctul-cheie de lansare spre viitoarele expeditii de cucerire. Mai mult, sederea lor pentru o vreme aici a lasat in urma monumente impresionante, pe care nu le mai intalnim in niciun alt loc de pe pamant. Prin mostenirea sa atat de variata si de bogata, Siria este, asadar, mai mult decat oricare alta tara din regiune, adevarata"poarta de intrare" spre continentul asiatic.

REPERE BIBLICE, ISTORICE SI PATRISTICE


Numele"Siria" (arb. Siiriya) provine de la vechea denumire greaca a populatiei autohtone (syrioi), derivand de la Ashur (Asiria) care, la randul sau, are la baza o radacina semitica (shryn in dialectul ugaritic; syrion in ebraica; su-ri in dialectul babilonian). Denumirea araba a tarii, folosita de catre primii cuceritori musulmani, este Bilad ash-Sham (sau simplu Sham), ceea ce inseamna"tara din stanga" (Arabiei), in opozitie cu al-Yaman (tara"din dreapta"). La origine, termenul desemna o regiune mai mare, care presupunea si Libanul, Palestina, Iordania si chiar anumite parti din sudul Turciei. Incepand cu secolul al XX-lea, denumirea se refera in mod explicit la Siria moderna (existenta in forma actuala din 1939), prin Sham putandu-se intelege chiar si numai capitala Damasc.
Din punct de vedere geografic, Siria este situata in regiunea supranumita"Cornul Abundentei", la extremitatea nordica a placii tectonice afro-asiatice, formand un arc adanc ce incepe din Irak, trece pe la confluenta fluviilor Tigru si Eufrat si continua pana in Valea Nilului, in Egipt. Se invecineaza la vest cu Libanul si Marea Mediterana, la sud-vest cu Israelul, la est cu Irakul, si la nord cu Turcia. La fel ca majoritatea statelor din Orientul Apropiat, Siria este o tara arida, cu relief predominant desertic, in care pustiul ocupa peste o treime din teritoriu. Totusi, teritoriul sau include mai multe forme de relief: doua lanturi muntoase (de vest si de est), o vale centrala si o zona plana destul de intinsa. Diviziunea longitudinala a tarii influenteaza climatul sau in mod fundamental. In partea de vest, se observa o influenta tipic mediteraneana, cu o vara torida si caniculara si o iarna blanda, pe cand in partea de est avem de-a face cu o clima temperat-continentala. Campia aflata aproape de tarmul Mediteranei este o zona foarte fertila, in care se practica agricultura. Lantul muntos de vest este in special calcaros, cuprinzand ocazional si piatra de bazalt. In aceasta zona au fost descoperite unele dintre cele mai mari fortarete, din diferitele perioade istorice ale Siriei. Valea centrala, cunoscuta sub denumirea de Ghab, cuprinde in special valea raului Orontes. Este zona cea mai fertila a tarii, cu o agricultura foarte dezvoltata, extinsa pe intreaga suprafata. Pe pantele muntoase ale lantului de est se afla principalele orase ale Siriei:
Damasc, Homs, Hama si Alep. Aceasta fasie interioara este arida si susceptibila de diferente mari de temperatura. Jumatatea estica a tarii cuprinde, in mare, trei zone:
Campia Jazira la nord-est, Desertul Sirian la est si Valea Fluviului Eufrat la sud, care le separa pe primele doua. O subdiviziune a Desertului Sirian, care a format dintotdeauna o bariera naturala cu estul, cuprinde si o a patra posibila zona, la sudvest, numita Desertul Hauran. Aceasta zona, care se afla la extremitatea sudica a desertului, la granita cu Iordania, constituie un amestec inedit de desert si reminiscente de lava vulcanica, presarate in mod surprinzator cu zone fertile, care au fost dintotdeauna populate masiv si unde se desfasoara, de asemenea, o puternica activitate agricola.
Trecutul istoric bogat, precum si diversitatea peisajului si a reliefului sirian (dealuri, vai, stepe si desert), au generat o mare diversitate a populatiei acestei zone (arabi, curzi, circasieni, evrei si armeni), a religiilor (iudaism, crestinism si islamism), a limbilor si dialectelor ei (araba, curda, turca si aramaica). La randullor, crestinii, care reprezinta intre 10% si 13% din populatie, sunt de mai multe confesiuni: ortodocsi, maroniti, iacobiti, armeni, greco-catolici, romano-catolici, protestanti. Ei au propriile lor biserici si manastiri si, conform legii, au drepturi egale cu ceilalti cetateni ai statului. Fratietatea si convivialitatea caracterizeaza, in general, atat atitudinea crestinilor de diferite culori confesionale intre ei, cat si relatiile acestora cu adeptii celorlalte religii monoteiste, in special cu musulmanii, care sunt majoritari.
Astazi, araba este limba oficiala a Republicii Siriene, fiind cea mai vorbita limba semita din lume. Alfabetul arab are 28 de litere, iar vocabularul acestei limbi prezinta o bogatie semantica uimitoare, un cuvant putand avea pana la 16 sinonime. Koranul, cartea sfanta a religiei islamice, reprezinta sursa limbajului clasic. Araba este limba materna a 94 % din populatia siriana. O trasatura interesanta a acesteia este faptul ca limba clasica folosita in media, literatura si in discursurile publice nu este aceeasi cu dialectul folosit in vorbirea curenta a populatiei. Limba vorbita pe strada este araba siriana colocviala, care nu poate fi scrisa si care este o varianta stenografiata a limbii clasice. Dialectul variaza in mod semnificativ de la o regiune la alta, chiar si in interiorul capitalei Damasc, in special in ceea ce priveste pronuntia si nu neaparat continutul si semnificatia vocabularului.
Pe firul istoriei Siriei
Prezentarea istoriei si a religiei Siriei este un lucru relativ dificil, datorita amestecului de populatii si credinte care au existat in aceasta regiune. Desi semiti in marea lor majoritate, canaanitii, fenicienii, arameii, amoritii,moabitii, filistenii etc. nu auprezentat niciodata omogenitatea pe care o intalnim in alte teritorii, ca de pilda in Mesopotamia. Siria antica a fost locuita de diferite popoare semite inca din mileniul al IV-lea i.Hr., sau cel putin de la inceputul mileniului al III-lea i.Hr. Acestea au imigrat, rand pe rand, in teritoriul cuprins intre Desertul Arabic si Muntii Taurus, supunand si asimiland populatiile bastinase, a caror vechime urca pana in paleolitic.
stat la baza asa-numitei .Peschitto" ("simpla"), precum si metodele exegetice proprii iudaismului, dominate de"targum", .rnidrash" si .Jiaggada" orala. In ceea ce priveste Noul Testament, pana in secolul al V-lea, se va folosi un canon specific, format din Diatessaronul lui Tatian Asirianul, Faptele Apostolilor, corpusul paulin numit Apostolos (care includea si Epistola apocrifa III Corinteni). Din acest canon lipseau initial Epistolele sobornicesti si Apocalipsa. Dimensiunea biblica este completata de o complexa si profunda viata liturgica si sacramentala, concentrata in jurul Botezului si Euharistiei, un accent deosebit fiind pus pe lucrarea Sfantului Duh (aram. ruha). Este vorba despre o experienta simbolica si poetica unica, prezenta in opera principalilor autori sirieni. Daca geniul occidentului latin consta in drept si cea a rasaritului grec in filozofie, atunci cel al rasaritului sirian este dominat de arta poetica.
In timpul Imparatului Teodosie al II-lea (408-450), pacea a fost mentinuta intre Persi si Bizantini, care controlau Asia Mica, regiunea Balcanilor, Valea Nilului si Siria. Insa Imperiul Bizantin a atins punctul sau culminant de dezvoltare in timpul Imparatului Justinian (527-565), care a recastigat o buna parte din teritoriile pierdute. Conducatorul a adus multe imbunatatiri, corectii si restaurari in Siria, pentru a o multumi pe sotia sa Teodora, care era de origine siriana, din Manbej. Justinian a tinut piept invaziei persilor sasanizi care veneau din est, distrugand Rasafa si Halabia, la Eufrat. Ulterior, o serie de cutremure au distrus numeroase bunuri materiale si s-au soldat cu moartea a numerosi sirieni.
La inceputul secolului al VII-lea, in 614, Siria nu a mai fost capabila sa se apere in fata invaziei si ocupatiei prelungite a Sasanizilor. Regele lor, Chosroes II, a atacat Antiohia si Apamea, arzand tot ce intalnea in cale si omorand locuitorii. Incercarile de negociere ale Imparatului bizantin au fost in van, datorita neintelegerilor care s-au iscat in randul generalilor sai, in lupta pentru putere. In 622, Heraclius (610-641) a recastigat controlul asupra Siriei, timp de sase ani, si i-a fortat pe persi sa incheie un acord de pace. Inrautatirea situatiei economice, la care s-au adaugat foametea, plagile si razboaiele, au fost principalele cauze care au facilitat invazia araba pe teritoriul sirian.
Cucerirea araba (632-661 d.Hr.)
Califul Abu Bakr, succesorul la putere al Profetului Mahomed (care murise in anul 632 d.Hr.), si-a incurajat fortele sa inainteze spre nord, pentru a propaga in aceste tinuturi legaturile militare, religioase si comerciale ale noii puteri arabe. Damascul a fost inconjurat si asediat de doua ori, ultima data in 636, dupa infrangerea cruciala suferita de fortele bizantine la Yarmuk. Raspandirea religiei islamice a fost de alta natura, in comparatie cu ortodoxia bizantina care dominase pana in acel moment lumea siriana. Ea a depins adesea de factorul economic, prin scutirea de taxe sau reducerea lor, ceea ce a dus la o convertire in masa a populatiei la noua credinta. Pentru aproape doua decade, punctul central al puterii arabe a ramas la Medina si in Irakul de Sud.
Dupa moartea lui Abu Bakr, au urmat la conducere Califii Omar (634-644), Othman (644-656) si Ali (656-661), cei patru formand grupul numit Rashidun (al Califilor ortodocsi).
Dinastia Omeiazilor (661-750 d.Hr.)
Una dintre cele mai prospere si inovatoare perioade ale istoriei Siriei este marcata de venirea la putere a acestei dinastii. Omeiazii au absorbit usor ideile bogatului amestec de culturi ale Siriei si le-au imbogatit in mod selectiv cu elemente de factura bizantina, persana, mesopotamiana, precum si cu elemente traditionale locale. Preocuparea pentru studiu si pentru promovarea valorilor intelectuale a crescut, in aceasta atmosfera de conducere politica moderata. Damascul a devenit un centru cultural si politic major, dominat de creatii religioase si artistice inegalabile. Influenta acestui tip de cultura si-a facut simtit ecoul pana pe taramurile europene, ajungand chiar si in Spania.
Domnia lui Moawiya (661-681) a provocat separatia dintre Omeiazi si cei care il urmau pe ultimul Calif ortodox Ali, condusi de catre fiul sau, Hussein. Acesta din urma a fost omorat de fortele armate ale fiului lui Moawiya, Pro-Yazid, la Kerbala (in Irakul de Sud), pe 10 Muharram 61 AH (680 d.Hr.). Tragedia de la Kerbala a durat secole de-a randul. In cele din urma, a dus la perpetuarea sciziunii dintre adeptii ortodocsi ai Califatului Omeiad (Sunitii) si sustinatorii urmasilor Califului Ali (Siitii).
Moscheea Omeiazilor a fost construita de catre al Waild bin Abd al-Malik (705-715). Este unul dintre celemaiimpresionanteasezamintereligioasedinlumeaislamica, fiind multa vreme considerata o minune a lumii orientale. Constructia moscheii a inceput in anul 706 si a durat zece ani. Locul ales pentru ridicarea ei a fost Biserica Sfantul Ioan Botezatorul, situata la limitele fostului Templu al lui Jupiter Heliopolitanul din Damasc. Locul a fost si este considerat sfant pentru toti locuitorii Damascului, indiferent de forma pe care a imbracat-o de-a lungul vremurilor: templu aramaic, grec sau roman, bazilica bizantina sau moschee. Cea mai cunoscuta si facila cale de acces spre curtea interioara a edificiului este prin bazarul (arb. souq) Hamidyeh.
Dinastia Abasizilor (750-1258 d.Hr.)
Abasizii au transferat sediul principal al Califatului in Irak la Kufa, pana la fondarea Bagdadului, in anul 762. In acest context, Siria a devenit pur si simplu un element insignifiant, fiind pedepsita pentru aderenta sa la Dinastia Omeiazilor. Harun alRashid (786-809), un om cu viziune larga, a fost cel care a creat un statut diferit pentru Califatul pe care il conducea. El a atras o ambasada din Charlemange, aceasta castigand, in urma intelegerii, dreptul de a proteja pelerinii crestini care vizitau Locurile Sfinte de la Ierusalim.
Pe la jumatatea secolului al IX-lea, domeniile Abasizilor au fost fragmentate, o parte dintre ele fiind preluate de catre dinastiile independente care si-au asumat puterea in regiuni precum Egiptul (Tulunizii, dupa 868; Fatimizii, dupa 905) sau Persia (Sasanizii, dupa 874). Alepul era controlat de catre Dinastia Hamdanizilor (944-1003), devenind ulterior un protectorat al Bizantinilor, iar mai tarziu al Fatimizilor. In 1070, turcii Dinastiei Seljuq au obtinut un mandat de la presupusul Calif Abasid pentru a prelua puterea in Siria de Nord. Printr-un tratat, semnat in 997, Dinastiei Fatimizilor i s-a acordat suprematia asupra teritoriului Siriei.
Damascul a experimentat o perioada nefasta de anarhie, intre secolele IX-XI d.Hr., fiind condusa in prima parte a secolului al IX-lea de catre Dinastia Ikhsidizilor, cu sediul principal la Cairo. Aceasta a fost inlaturata, dupa anul 961, de catre Dinastia siita a Fatimizilor. Cu toate ca Ikhsidizii au incheiat o alianta cu Califii Abasizi din Bagdad, Fatimizii au intemeiat un Califat rival, la Cairo. Semnificatia acestei polarizari BagdadCairo a facut din Siria teatrul de desfasurare al tuturor rivalitatilor si tensiunilor, situatie care a durat pana la stabilirea efectiva a unui centru unic de putere in Orientul Mijlociu.
Ridicarea Dinastiei Seljuq a orientat batalia pentru Siria intr-o noua directie. Suprematia turcilor Seljuq a fost pecetluita in batalia de la Manzikert din 1071, in Estul Turciei, care a marcat victoria lor asupra fortelor bizantine ale Imparatului Romanus IV Diogenes. Astfel, au preluat aproape intreaga Sirie, inclusiv Damascul, in 1075, si, din 1078, au patruns chiar in Ierusalim. Acest eveniment a inceput sa atraga atentia intregii Europe, in special ca un semn al slabirii puterii Bizantinilor, fiind in mare parte factorul principal care a dus la miscarile cruciatilor. Acestia invocau drept motivatie recuperarea Locurilor Sfinte de catre armatele crestine. Cruciadele au adus in Siria una dintre cele mai mari confruntari din lume, care i-a marcat in mod fundamental istoria. Armatele crestine care patrunsesera in Siria in 1097, au descoperit ca de fapt conducerea Dinastiei Seljuq era divizata si ca teritoriului ii lipsea o organizare armata unitara, care sa fi putut opune rezistenta. Dupa ce au preluat in mod brutal Antiohia, armatele cruciatilor s-au despartit. Baldwin de Bologna a preluat estul, unde a stabilit un principat independent cu sediul la Edesa (Turcia de Est), in timp ce Contele Raymond de Toulouse si-a stabilit sediul la Ierusalim, in fruntea unei armate numeroase si violente. Cucerirea de la Maarat al-Numan a marcat un alt masacru crud, in care si-au pierdut viata 20.000 de musulmani, incluzand femei si copii. Ciocnirile violente dintre cruciati si musulmani a durat timp de aproape doua secole, motivul religios fiind adesea un pretext pentru cuceririle teritoriale.


Autor(i): Mihai Valentin Vladimirescu , Mihai Ciurea
Data aparitiei: 08-2010
Format: 21x21cm
Pagini: 188

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review

Titluri de aceiași autori

Categorii de carte

Edituri

Transport in Bucuresti

Livrare gratuita in Bucuresti

Carti pentru premii scolare

oferta_premii_scolare.jpg

ANPC

anpc_banner.jpg
Created in 0.616 sec