Un vrajitor din Terramare

Un vrajitor din Terramare
Editura:
Anul publicării: 2008
Pagini: 300
39,00 lei
Disponibilitate: In stoc furnizor
Timp confirmare stoc: 3 - 4 zile lucratoare

DESCRIERE

Un vrajitor din Terramare - Editura ALEXANDRIA.

Un Vrajitor din Terramare este prima carte din seria Terramare (Earthsea), în care Ursula K Le Guin imagineaza un arhipelag fantastic, teritoriu guvernat de vrajitori, singurul loc unde mai pot fi intalniti dragoni zburatori.

Un vrajitor din Terramare este scrisa cu talentul extraordinar de povestitor, pe care Ursula K. Le Guin l-a aratat si în alte romane (ca Mana stânga a întunericului, Lumii ii spuneau padure), în care personajul principal, Ged, un vrajitor înnascut, se maturizeaza si descopera limitele si pericolele puterii.

Dincolo de fascinatia pe care o are puterea de a transforma lumea prin vraji, Ursula K. Le Guin arata capcanele in care se poate cadea atunci când aceasta putere este folosita cu ignorarea Echilibrului lumii. Veti întâlni o Scoala de vrajitori (adevarata scoala de vrajitori), unde ucenicii vrajitori învata ca „Ploaia de deasupra insulei Roke poate aduce seceta în Osskil --- spuse el --- si atmosfera calma în Capatul Estic poate fi furtuna si devastare în Vest, daca habar n-ai ce faci”, veti întâlni dragoni sireti si vechi cat lumea, veti întâlni nenumarate insule împrastiate pe o lume a marii si Dumbrava Statornica ai carei copaci îsi au radacinile în centru lumii.

*****

Fragment : Razboinicii din ceata
Insula Gont, un munte solitar al carui vârf se înalta pret de o mila peste Marea Nordestica, mereu pradata de vijelii, este un tarâm faimos din pricina Vrajitorilor ce-l locuiesc. Erau multi cei din Gont care plecau din orasele lor, însirate de-a lungul vailor înalte si din porturile golfurilor întunecate si înguste, înspre orasele Lorzilor Arhipelagului, unde le slujeau acestora drept vrajitori sau magi. Altii, însetati de aventura, pribegeau facându-si vrajitoriile de pe o insula pe alta, pe tot cuprinsul tinutului Terramare. Cel mai de seama dintre toti acestia, spun unii, si negresit cel mai însemnat calator, a fost cel ce se cheama soimanul, care în acele vremuri deveni si Lord al Dragonilor si Arhimag. Faptele-i sunt laudate în Vitejiile lui Ged, precum si în multe alte cântece, dar povestirea noastra ne duce în vremurile dinaintea faimei sale, cu mult înainte de-ai fi cântate ispravile.

Se nascu într-un sat singuratic ce se chema Zece Arini, sus pe munte, la capatul Vaii Nordice. Mai jos de sat, pasunile si araturile Vaii se pravalesc strat dupa strat pâna dau în mare. De-a lungul malurilor Râului Ar, se întind si alte orase, dar de la sat în sus mai urca doar padurea, pâlc dupa pâlc, pâna la stâncile si piscurile înzapezite.

Numele de copil, Duny, îi fusese dat de mama sa. Doar viata si numele mai apuca sa i le dea, caci se stinse înainte ca mititelul sa fi împlinit un an. Tatal sau, fierarul satului, era un om înnegurat si scump la vorba si întrucât cei sase frati ai lui Duny, cu multi ani mai mari decât el, parasisera pe rând casa parinteasca sa lucreze pamântul si sa strabata marile sau sa fie fierarii altor orase din Valea Nordica, nu mai ramasese nimeni care sa îl creasca cu dragostea cuvenita. Crescu salbatic si îndraznet ca iedera, un baiat înalt, iute, galagios, mândru si grozav de neastâmparat. Alaturi de ceilalti câtiva copii din sat, pazea capre pe pajistile abrupte de deasupra izbucurilor, iar când fu destul de puternic sa poata mânui clestii în foc, tatal sau îl puse sa lucreze ca ucenic, cu pretul greu al loviturilor si al biciului. Dar Duny nu se prea omora cu munca. Hoinarea mai tot timpul. Cerceta adâncurile padurii, înota în vaile Râului Ar, cu apele-i repezi si reci, asemenea tuturor râurilor din Gont, ori se catara din stânca în stânca pâna pe vârfurile de deasupra padurii, de unde putea zari marea, întinsul ocean nordic unde, mai încolo de Perregal, nu se mai gasea nici o insula.

În sat traia si o sora a mamei sale. Facuse pentru el ce-i fusese de trebuinta cât era copil, dar avea si ea treburile ei si deîndata ce prinse a se descurca macar nitel de unul singur, matusa nu-l mai sprijini. Dar într-o zi, pe când baiatul avea sapte ani, înca nestiutor în artele si puterile care sunt în lume, o auzi pe matusa strigând niste cuvinte la o capra care sarise pe acoperisul unei colibe si nu mai voia sa se dea jos. Sari însa de acolo ca arsa când aceasta-i striga un anumit cântec. Ziua urmatoare, pe când pazea ca de obicei caprele latoase pe pajistile din jurul Cascadei Mari, Duny le striga cuvintele auzite în ajun, desi habar n-avea de rostul si întelesul acestora:

Nof hierf malc man
Hiolc han mert han!

Deîndata ce striga versurile caprele venira la el. Venira iute iute, cu toatele, fara sa scoata un sunet, privindu-l din adâncul pupilei negre a ochilor galbui.

Duny râse si striga din nou cuvintele care struneau caprele. Caprele venira mai aproape, îmbulzindu-se în jurul lui. Deodata, începu sa i se faca frica de coarnele lor lungi si colturoase, de ochii lor stranii si de linistea lor neobisnuita. Încerca sa scape de ele si sa fuga. Caprele fugeau cu el în rând, încercuindu-l, si astfel se napustira în sat, toate îngramadite una în alta de parca o frânghie nevazuta le-ar fi tinut strânse laolalta, cu baiatul, prins în mijlocul lor, plângând si împiedicându-se mereu. Satenii iesira în graba din case, ocarând caprele si râzând de baiat. Printre ei veni si matusa lui, careia însa nu-i prea ardea a râde. Rosti un cuvânt catre capre, iar animalele începura sa o ia care încotro, ca dezlegate de vraja.

- Vino cu mine ? îi spuse lui Duny.

Îl lua la ea în coliba, unde traia singura. De obicei nu lasa nici un copil sa intre acolo, iar copiii se temeau de acel loc. Coliba era joasa si întunecata, fara ferestre, îmbibata de mirosul ierburilor care atârnau de grinda acoperisului, puse la uscat; izma, usturoi si cimbru, sapunarita, dumbravnic si verbina, sânziene, trifoi, calapar si dafin. Stând lânga foc, picior peste picior, matusa-sa îl privea piezis printre suvitele încâlcite de par negru. Îl întreba ce le spusese caprelor si daca stia ce însemnau acele cuvinte. Când îsi dadu seama ca nici vorba ca baiatul sa le cunoasca întelesul si totusi vrajise caprele si le facuse sa vina la el, batrâna întelese ca era înzestrat cu darul de a stapâni puterile.

Ca fiu al surorii sale nu însemnase mare lucru pentru ea, dar acum îl privea cu alti ochi. Îl lauda si-i spuse ca l-ar putea învata cuvinte care i-ar placea si mai mult, cum ar fi cuvântul care face melcul sa iasa din cochilie, sau numele cu care cheama soimul din înalturi.

- Vai, da! Învata-ma acel nume! ? spuse el, revenindu-si din sperietura cu caprele si încurajat de laudele matusii.

Vrajitoarea îi spuse:

- Promite-mi însa ca nu vei spune niciodata acel cuvânt altor copii.

- Promit.

Zâmbi, vazând cât de nestiutor era baiatul.

- Bine, bine. Dar am sa mi te leg cu promisiunea asta. Limba ta va ramâne ferecata pâna ti-oi dezlega-o eu, si chiar si atunci, desi vei putea vorbi, nu vei putea rosti cuvântul acela în prezenta altora. Trebuie sa pastram cu strasnicie secretele maiestriei noastre.

- Bine ? spuse baiatul, caci nici nu gândea sa le dezvaluie secretul tovarasilor lui de joaca. Îi placea sa stie si sa faca ceea ce acestia nu stiau ori nu puteau face.

Ramase pironit locului, în timp ce matusa îsi lega la spate parul nepieptanat si-si înnoda cordonul rochiei, asezându-se picior peste picior si aruncând pumni de frunze în foc pâna ce fumul se raspândi si umplu întunecimea colibei. Batrâna începu sa cânte. Glasul i se schimba din când în când de la gros la subtire, de parca un alt glas cânta prin ea, iar cântecul continua astfel, pâna ce baiatul nu mai stiu daca era treaz sau dormea. În tot acest rastimp, câinele cel negru si batrân al vrajitoarei, care nu latra niciodata, cu ochii înrositi de fum, nu se dezlipi o clipa de el. Apoi vrajitoarea îi vorbi lui Duny într-o limba neînteleasa si îl puse sa repete dupa ea anumite versuri si cuvinte, pâna când incantatia puse stapânire pe el si îl tintui locului.

- Vorbeste! ? spuse ea, pentru a încerca puterea vrajii.

Baiatul nu putea vorbi, dar reusea în schimb sa râda.

Atunci matusa se temu putin de puterea lui, caci aceasta era printre cele mai puternice vraji pe care stia sa le urzeasca. Nu încercase sa-i controleze numai glasul si tacerea, ci totodata sa si-l lege ca slujitor în ale vrajitoriei. si, macar ca vraja îl lega, el reusise totusi sa râda. Matusa nu mai zise nimic. Arunca apa curata pe foc pâna ce fumul se risipi si îi dadu baiatului sa bea, iar când aerul se curata si el putu vorbi din nou, îl învata adevaratul nume al soimului, la care pasarea trebuia sa vina negresit.

Pentru Duny acesta fu primul pas pe calea ce avea s-o urmeze toata viata, calea magiei, cea care, în cele din urma avea sa-l mâne pe urmele unei umbre, peste mari si tari, pâna la malul cufundat în întuneric al regatului mortii. Dar, judecând dupa acesti primi pasi, calea aleasa parea lina si luminoasa.

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review

Categorii de carte

Edituri

Transport in Bucuresti

Livrare gratuita in Bucuresti

Carti pentru premii scolare

oferta_premii_scolare.jpg

ANPC

anpc_banner.jpg
Created in 0.477 sec