Stendhal

Stendhal, pe numele sau adevarat Henri-Marie Beyle (23 ianuarie 1783, Grenoble – 23 martie 1842, Paris), a fost un scriitor francez renumit pentru finetea analizei sentimentelor personajelor sale si pentru lipsa intentionata de sensibilitate a stilului sau. Se crede ca Stendhal si-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, nascut in localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt (Germania). Stendhal a participat la razboaiele care au urmat » ...mai mult Revolutiei franceze si din perioada Primului Imperiu Napoleonian ca ofiter de dragoni si ca intendent militar. Stendhal se naste la Grenoble intr-o familie burgheza. Mama sa, pe care o iubea mult, moare cand el avea 7 ani. In 1796 el intra la Scoala Centrala din Grenoble. Intre 1800 si 1801 viitorul scriitor participa la Campania din Italia ca sublocotenent in al saselea Regiment de dragoni. Intors la Paris, el incearca sa se impuna in domeniul comercial, literar si seducand femeile. Acesti ani de inceput de cariera vor constitui sursa de inspiratie pentru personajul lui Julien Sorel din Rosu si Negru. In data de 3 august 1810, Stendhal este numit auditor in cadrul Consiliului de Stat, participand la administratie si la razboaiele napoleoniene. Dupa caderea Imperiului care urmeaza Campaniei din Franta, in 1814, el pleaca in Italia, instalandu-se la Milano unde isi regaseste iubita, Angela Pietragrua. Anul urmator, Stendhal isi va grava pe cartile de vizita : „Waterloo – ce pacat! Inca sase luni si as fi fost numit prefect de Sarthe la Le Mans”. In aceasta perioada el scrie mai multe opere legate de Italia ca si tratatul Despre dragoste. In 1821, acuzat fiind de simpatie fata de carbonari – influenta sensibila in nuvela Vanina Vanini – Stendhal este expulzat din Milano. Reintors la Paris, aproape ruinat dupa decesul tatalui sau, Stendhal incepe sa frecventeze saloanele literare, isi infiinteaza propriul cenaclu si are chiar un discipol in persoana lui Prosper Mérimée. El scrie pentru publicatii periodice, publica primul sau roman, Armance, urmat in 1830 de Rosu si Negru, influentat in parte de Revolutia din iulie 1830, acest al doilea roman obtinand un important succes. Dupa revolutie, este numit consul la Civitavecchia, in Italia. La Civitavecchia, scriitorul se plictiseste si face dese calatorii, nereusind sa incheie operele incepute (Amintirile unui egoist, Lucien Leuyen…). Dupa ce termina ultima sa capodopera, Manastirea din Parma, in 1839, Stendhal moare de o criza cardiaca in noaptea de 22 spre 23 martie 1842 si este inmormantat in Cimitirul Montmartre din Paris. Opera lui Stendhal contine atat texte autobiografice (ca Viata lui Henri Brulard) cat si romane dintre cele mai frumoase ale literaturii franceze: Rosu si Negru, Lucien Leuwen, Manastirea din Parma. Rosu si Negru este primul mare roman al lui Stendhal si primul care combina in mod subtil descrierea realitatii sociale cu actiunea romanesca, (dupa Erich Auerbach in celebrul sau studiu Mimesis). Julien Sorel, personajul central al romanului, este intr-un sens produsul pur al epocii sale. Transportat de ambitie, dupa lectura Memorialului din Sfanta Elena al lui Napoleon, constient ca de la Revolutie nu numai nasterea ci si meritul personal are importanta, eroul viseaza sa devina un nou Bonaparte. Stendhal a gandit o anumita estetica realista inainte de a o „aplica” in scriitura, realismul sau specific provenind din dorinta de a crea un roman-oglinda, simpla reflexie a realitatii sociale si politice a epocii dure pe care o traversa. In Racine si Shakespeare, scriitorul afirma ca datoria artei romantice este de a raspunde gustului si tendintei populare. Realismul lui Stendhal inseamna in primul rand vointa de a prezenta evenimente si fapte care ii intereseaza pe contemporani (Monarhia din Iulie in Lucien leuwen, Restauratia in Rosu si Negru, infrangerea si retragerea austriecilor in Manastirea din Parma). In schimb, Stendhal este foarte preocupat de a reda sentimentele personajelor centrale cu tot realismul psihologic de care e capabil. El se inspira din teoriile privind iubirea continute in tratatul sau Despre dragoste, incercand sa fie un psiholog riguros. Sentimentul iubirii este descris cu exactitate: naratorul insista indelung asupra inceputului pasiunii si aventurii care ii urmeaza: cf. D-na de Rênal – Julien, Julien – Mathilde de la Mole, Lucien Leuwen – D-na de Chasteller, Fabricio – Clélia. Rosu si Negru si Lucien Leuwen sunt fresce acerbe ale societatii sub regimul Restauratiei, asa cum indica sub-titlul din Rosu si Negru : «Cronica anului 1830»; Lucien Leuwen este amplul tablou al Monarhiei din Iulie; Manastirea din Parma descrie moravurile politice ale monarhiilor italiene din sec.al XIX-lea. Aceste romane au deci o componenta politica nu prin prezenta unor lungi reflectii politice (Stendhal refuza un astfel de procedeu comparandu-l chiar in romanul Rosu si Negru cu o impuscatura in timpul unui concert) ci prin relatarea faptelor. Componenta politica in romanul Manastirea din Parma este mult mai putin importanta decat in Rosu si Negru sau Lucien Leuwen. Istoria, in schimb, joaca un rol inseparabil de actiunea romanesca (batalia de la Waterloo, intrarea trupelor franceze in Milano in 1796). Rosu si Negru si Manastirea din Parma contin si o critica aprinsa a pozitiei de inferioritate a femeii in epoca (cf. interpretarii feministe a romanelor lui Stendhal de catre Simone de Beauvoir in Sexul al doilea). Descrierea moravurilor in opera lui Stendhal nu se vrea niciodata impartiala ci critica: ea nu este motivata de o vointa sociologica ci de dorinta de a inlatura aparentele inselatoare si de a arata «adevarul, crudul adevar» (deviza primului volum din Rosu si Negru) societatii contemporane. In ciuda realismului sau, Stendhal nu descrie in detaliu realitatea materiala, locurile care servesc de fundal naratiunii; la inceputul romanului, comuna Verrieres e descrisa doar pe o pagina, care serveste de introducere unei critici aspre a locuitorilor. Nu ne este descris nici hotelul de la Mole (Rosu si Negru), nici orasul Milano, nici castelul marchizului del Dongo (Manastirea din Parma). Descrierea locurilor este „functionala”, naratorul recurgand la acest procedeu doar in masura in care este necesar pentru dezvoltarea intrigii: inchisoarea lui Fabrice este descrisa in detaliu fiind teatrul principal al actiunii romanului Manastirea din Parma. Stendhal descrie sumar personajele: nu stim aproape nimic despre ce purta d-na de Rênal, Mathilde sau Julien, cum aratau Lucien Leuwen sau Fabrice, in afara de culoarea parului sau alte cateva detalii ale aspectului personajelor din scurte mentiuni aduse in trecere. Descrierea sumara a realitatii materiale este una din particularitatile romanului stendhalian. Tema banilor este adeseori abordata doar in relatie cu personajele secundare sau detestabile (Dl.de Rênal, marchizul del Dongo): atentia cititorului este canalizata catre personajele principale care nu au astfel de preocupari (Fabrice, D-na de Rênal, Lucien Leuwen). Romanul lui Stendhal este „rapid” (potrivit personajelor, care au doar 20 de ani), iar descrierea puncteaza o pauza in naratiune. O alta limita a realismului lui Stendhal se refera la figura romanesca a eroilor romanelor sale: personajul lui Julien Sorel este inteligent, isi uraste profund contemporanii, este nebun de ambitie, Fabrice este exaltat si pasionat, Lucien Leuwen este un tanar idealist si plin de sine.