Karl Ove Knausgard, Lupta mea. Cartea a doua: Un barbat indragostit

Karl Ove Knausgard, Lupta mea. Cartea a doua: Un barbat indragostit
-28%
Editura:
Anul publicării: 2016
Pagini: 688
Categoria: Romane
Preț: 35,93 lei
49,90 lei (-28%)
Disponibilitate: In stoc furnizor
Timp confirmare stoc: 3 - 5 zile lucratoare

DESCRIERE

Nominalizare la Independent Foreign Fiction Prize 2014

Roman autobiografic de o forta literara neobisnuita, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat nastere unei polemici virulente si a primit inca de la aparitie numeroase premii.
 
Dupa ce a abordat in primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeasi vigoare si exactitate indragostirea, uniunea si separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experienta de a fi tata da peste cap totul in jurul lui si se reflecta in incercarile cotidiene ale vietii de familie, in vacantele care sfarsesc prost, in disputele cu vecinii, in tensiunile aparute cu ocazia aniversarilor copiilor… in actiunea de a plimba un carucior prin Stockholm cand singurul lucru pe care doreste sa-l faca este sa scrie. Viata scriitorului-narator se desfasoara sub ochii siderati ai cititorului cu toata furia si sinceritatea ei frusta: un om cu o dorinta de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizica, un om care oscileaza permanent intre energia vitala si impulsurile morbide. O capodopera.

“Parand a intruchipa (prin aspect, macar) un model modern de Print din povesti (sau Fat-Frumos sau Mr. Right, cum vreti sa-i spuneti), Knausgård e un scriitor de succes care spala podele, gateste, iese cu copiii la plimbare, ii schimba si le face baie, incercand, in acelasi timp sa gaseasca un sens mai inalt al vietii decat cel dat de statutul de sot si tata. Lipsita de eroism, e si asta o lupta. Una zilnica si deloc usoara.” Laura Caltea– Blogul unei cititoare de cursa lunga

„Intens si vital… Irezistibil de la inceput pana la sfarsit… Superb.“ James Wood, New Yorker

„Lupta mea este o capodopera inexplicabila, de o forta magnetica si hipnotizanta chiar si in momentele cand pare plictisitoare.“ Le Nouvel Observateur

„Aceasta carte dovedeste ca se poate atinge universalul si marea literatura pornind de la viata de zi cu zi. In spatele autobiografiei se afla reflectia scriitorului asupra identitatii masculine. Socant!“ L’Express

„Cartea mea favorita de anul acesta… Knausgard stie sa faca din micile detalii ale vietii sale o opera fascinanta.“ William Leith, Spectator

„Cele sase volume ale romanului autobiografic al lui Karl Ove Knausgaard reprezinta unul dintre cele mai fascinante proiecte literare ale momentului, impunand aprecierea scriitorului norvegian drept un Proust scandinav.“ Stephen Romei, Spectator

„Un set de reflectii teribil de elocvente despre masculinitate, viata domestica si nevoia artistului de a evada.“ Independent

Fragment:

VARA A FOST LUNG A si inca nu s‑a sfarsit. Pe 26 iunie am terminat prima parte a romanului, iar de atunci,
de mai mult de o luna, le‑am luat pe Vanja si pe Heidi de la gradinita si le-am dus acasa, cu tot ceea ce presupune o viata de zi cu zi devenita astfel mai aglomerata. Niciodata n-am inteles rostul vacantei, niciodata n-am simtit nevoia de asa ceva, intotdeauna mi‑am dorit doar sa muncesc mai mult. Insa, daca trebuie, trebuie. Prima saptamana planuiseram, de fapt, sa o petrecem la casa de vacanta pe care Linda ne‑a pus sa o cumparam toamna trecuta si care urma sa fie in acelasi timp loc pentru scris si refugiu de weekend, insa dupa trei zile am renuntat si ne‑am intors cu masina in oras. Sa aduni trei copii mici si doi adulti pe o suprafata nu prea mare, cu oameni de jur imprejur si fara alta ocupatie decat plivitul gradinii si tunsul ierbii nu e neaparat o idee buna, in special daca starea de spirit predominanta este de la bun inceput dezbina- rea.

Ne‑am certat si am ridicat tonul de mai multe ori, probabil spre amuzamentul vecinilor, iar senzatia de claustrofobie pe care mi‑o dadeau cele cateva sute de gradini meticulos cultivate, populate de oameni batrani pe jumatate dezbracati, ma facea irascibil. Astfel de stari de spirit sunt repede receptate si preluate de copii, in special de Vanja, ea reactioneaza aproape instantaneu la schimbari ale tonului si ale intensitatii vocii si, daca lucrurile scapa de sub control, incepe sa faca ceea ce stie ca ne displace cel mai mult iar daca dureaza suficient de mult, ne face sa ne pierdem cumpatul. Deja frustrati la maximum, ne e aproape imposibil sa ne mai aparam, si o tinem asa, in tipete, strigate si nefericire. In saptamana urmatoare am inchiriat o masina si ne‑am dus pe insula Tjörn, nu departe de Göteborg, unde prietena Lindei, Mikaela, care este nasa Vanjei, ne invitase la cabana de vara a iubitului ei. O intrebasem daca stia cum e sa stai cu trei copii si daca era intr‑adevar sigura ca vrea sa venim, dar era sigura, asa spusese, putea gati cu copiii, se gandise, putea sa‑i ia si pe ei la scaldat si la pescuit de crabi, ca sa
avem si noi putin timp pentru noi. Am acceptat oferta si am plecat cu masina pana la resedinta de vara de pe
Tjörn, la marginea acestui straniu peisaj ce parea aproape la fel cu sudul Norvegiei, am parcat si am tabarat inauntru cu toti copiii, plus bagajele. Ideea fusese sa stam acolo toata saptamana, insa trei zile mai tarziu ne‑am incarcat lucrurile in masina si am luat‑o din nou catre sud, spre usurarea evidenta a Mikaelei si a lui Erik.
Oamenii care nu au copii rareori inteleg ce presupune asta, indiferent cat de maturi si de inteligenti ar fi in rest– in orice caz, asa a fost pentru mine inainte sa am copii. Mikaela si Erik sunt oameni axati pe cariera, de cand o cunosc, Mikaela a avut numai functii de conducere in domeniul cultural, in timp ce Erik este directorul unei fundatii internationale cu sediul in Suedia.
Dupa Tjörn, urma sa mearga la o intalnire in Panama, inainte ca amandoi sa‑si petreaca apoi concediul in Provence, caci asta este viata lor: locuri despre care eu doar am citit pe ei ii asteapta cu bratele deschise. Si in aceasta viata am patruns noi cu scutecele si cu servetelele noastre umede, cu John care se catara peste tot, cu Heidi si Vanja care se bat si urla, rad si plang, care niciodata nu mananca la masa, care niciodata nu fac ce spunem noi– in orice caz, nu atunci cand suntem cu altii si chiar ne dorim sa se comporte frumos, fiindca isi dau seama: cu cat mai mare este miza pentru noi, cu atat mai indisciplinati devin ei, si, chiar daca resedinta aceea de vara era mare si incapatoare, nu era suficient de mare si de incapatoare pentru ca ei sa accepte sa treaca neobservati. Erik se prefacea ca nu se teme de nimic, voia sa para generos si prietenos cu copiii, dar era constant contrazis de limbajul corpului, de bratele lipite de trup, de felul cum tot timpul mergea si punea lucrurile inapoi la locul lor si de privirea parca atintita in departari. Era apropiat de lucrurile si de locul pe care le cunoscuse toata viata, insa distant fata de
cei care il populau in acele zile, se uita la ei asa cum te‑ai uita la o cartita sau la un porc spinos. L‑am inteles si l‑am placut. Dar, in acelasi timp, eu venisem acolo cu toate astea dupa mine, si orice intalnire adevarata era imposibila.
Erik isi facuse studiile la Cambridge si la Oxford si lucrase mai multi ani ca broker in cartierul financiar din Londra, insa, la o plimbare pe care el si Vanja au facut‑o pe un deal de langa mare, a lasat‑o sa se catere singura la cativa metri in fata, in timp ce el statea nemiscat si admira privelistea, fara a lua in calcul faptul ca ea avea doar patru ani si ca nu putea aprecia singura riscurile, prin urmare, cu Heidi in brate, a trebuit sa fug intr‑acolo si sa preiau controlul asupra situatiei. Atunci cand, o jumatate de ora mai tarziu, ne‑am asezat intr-o cafenea, eu cu picioarele tepene dupa sprintul de pe munte, si l‑am rugat sa‑i dea lui John bucatele dintr‑o chifla pe care o pusesem langa el, fiindca eu trebuia sa le urmaresc pe Heidi si Vanja si in acelasi timp sa le aduc ceva de mancare, el a dat din cap, avea sa se ocupe, totusi nu a impaturit ziarul din care citea, nici macar nu si‑a ridicat privirea, si nu a observat cum John, la o jumatate de metru de el, devenea din ce in ce mai agitat si, intr‑un final, a inceput sa tipe pana ce s‑a inrosit la fata, de frustrare ca bucatica pe care o voia se afla sub nasul lui, dar n‑o putea ajunge. Am vazut‑o pe Linda, care statea la celalalt capat al mesei, ca s‑a enervat rau, insa si‑a muscat limba, n‑a facut nici o remarca, a asteptat pana cand am iesit, m‑a luat deoparte si atunci mi‑a spus ca ar trebui sa mergem acasa. Imediat. Obisnuit cu capriciile ei, i‑am spus ca ar trebui sa taca din gura si sa nu ia astfel de decizii cand e asa de nervoasa. Asta a facut‑o, desigur, sa fie si mai nervoasa, si lucrurile au continuat asa pana cand, in dimineata urmatoare, ne‑am suit in masina si am luat‑o din loc.

Cerul senin, albastru, si peisajul meschin si batut de vant, dar frumos, impreuna cu bucuria copiilor si cu faptul ca ne aflam intr‑o masina, si nu intr‑un compartiment de tren sau la bordul unui avion, care pentru noi
fusesera mijloacele principale de transport in ultimii ani, au mai relaxat atmosfera, dar n‑a durat mult pana am luat‑o de la capat, caci trebuia sa mancam, iar restaurantul pe care l‑am gasit si langa care am oprit s‑a dovedit a fi al unui club de iahting–, insa, mi‑a spus ospatarul, daca treceam podul, intram in oras, iar acolo, dupa vreo cinci sute de metri, era un alt restaurant, asa ca douazeci de minute mai tarziu ne aflam pe un pod inalt si ingust, dar intens circulat, impingand doua carucioare, flamanzi si inconjurati doar de un peisaj industrial. Linda era furioasa, privirea i se intunecase, tot timpul nimeream in asemenea situatii, a spus ea printre dinti, absolut nimeni nu mai patea asa ceva, nu eram in stare de nimic, acum ar fi trebuit sa mancam toata familia, am fi putut sa ne simtim bine, dar noi mergeam prin vant, nauciti de masini care vajaiau si de gaze de esapament pe blestematul asta de pod. Mai vazusem vreodata familii cu trei copii, afara, intr‑o asemenea situatie? Strada pe care mergeam s‑a terminat in fata unei usi de metal cu logoul unei firme de securitate. Pentru a intra in oras, care, de altfel, parea trist si dezolat, a trebuit sa facem un ocol de cel putin cincisprezece minute prin peisajul industrial. As fi parasit-o, fiindca intotdeauna se plangea, intotdeauna voia altceva, dar nu facea niciodata nimic ca sa-l obtina,
doar se plangea si iar se plangea, niciodata nu lua lucrurile asa cum erau, iar cand realitatea nu corespundea
asteptarilor, pe mine dadea vina, in probleme marunte sau importante. Bun, ne‑am fi despartit, insa chestiunile de logistica ne aduceau intotdeauna din nou impreuna, aveam o masina si doua carucioare, asa ca nu ne-a ramas decat sa ne prefacem ca ceea ce fusese spus nu fusese totusi spus, sa impingem carucioarele murdare si subrede peste pod si in sus pana la frumosul club de iahting, sa le saltam in masina si sa punem copiilor centura ca sa mergem pana la cel mai apropiat McDonald’s, care s‑a dovedit a fi intr‑o benzinarie chiar la iesirea din centrul orasului Göteborg, unde eu am stat afara pe o banca si mi‑am mancat carnatul, in timp ce Vanja si Linda stateau in masina si‑i mancau pe ai lor. John si Heidi dormeau.
Excursia planuita la parcul de distractii Liseberg am anulat‑o, n‑ar fi facut decat sa inrautateasca lucrurile data fiind starea de spirit care domnea acum printre noi, in schimb, cateva ore mai tarziu, ne‑am oprit, dintr‑un impuls de moment, la un„Taram al basmelor“ ieftin si improvizat, unde totul era de cea mai proasta calitate, si i‑am dus intai pe copii la un mic„circ“, care consta dintr‑un caine ce sarea prin niste cercuri asezate la inaltimea unui genunchi, dintr-o doamna fortoasa, cu infatisare masculina, venita probabil de undeva din Europa de Est, care, imbracata in bikini, arunca aceleasi cercuri sus in aer si le rotea in jurul soldurilor– trucuri pe care se pricepea sa le faca orice fata din scoala mea primara– si dintr-un barbat blond de varsta mea, cu iminei, turban si colacei de grasime atarnand deasupra salvarilor, care si‑a umplut gura cu benzina si de patru ori a scuipat flacari inspre tavanul jos. John si Heidi se holbau de ai fi zis ca le ies ochii din cap. Vanja ramasese cu gandul la ghereta pe langa care trecuseram unde puteai castiga jucarii de plus, asa ca tragea incontinuu de mine si ma intreba cand avea sa se termine spectacolul. Din cand in cand ma uitam la Linda.
Statea cu Heidi in brate si avea lacrimi in ochi. Cand am iesit din sala si am inceput sa coboram inspre masinute, impingandu‑ne fiecare caruciorul pe langa o piscina mare cu un tobogan lung, in spatele caruia trona un troll enorm, inalt de vreo treizeci de metri, am intrebat‑o de ce se emotionase.
– Nu stiu, a spus ea. Intotdeauna m‑a miscat circul.
– Cum asa?
– E atat de jalnic, atat de mic si de ieftin! Si, totodata, atat de frumos!
– Chiar si asta?
– Da. Nu i‑ai vazut pe Heidi si pe John? Erau complet hipnotizati.
– Dar Vanja nu, am replicat zambind.
Linda a zambit si ea.
– Ce? a intrebat Vanja, intorcandu‑se. Ce‑ai zis, tata?
– Am spus doar ca, la circ, nu te‑ai gandit decat la animalutul de plus pe care l‑ai vazut jos. Vanja a zambit asa cum zambea de obicei atunci cand vorbeam despre ceva ce facuse ea. Multumita, dar si avida, gata de mai mult.
– Ce‑am facut? a intrebat.
– M‑ai tras de maneca. Si ai zis ca vrei sa pui fise.
– De ce? a continuat ea.
– De unde sa stiu eu? i‑am raspuns. Voiai probabil sa castigi vreun animalut de plus.
– Putem sa ne ducem acum?
– Da, am spus. E acolo jos.
Am aratat in lungul potecii pavate, inspre leaganele si aparatele pe care abia daca le puteam zari printre copaci.
– Primeste si Heidi una? a spus ea.
– Daca vrea, a spus Linda.
– Vrea, a spus Vanja si s‑a aplecat inspre Heidi, care statea in carucior. Vrei, Heidi?
– Da, a spus Heidi.
A trebuit sa cumparam fise de nouazeci de coroane in total pana ca fiecare sa‑si capete soricelul de plus. Soarele ardea pe cer deasupra noastra, aerul din padure era statut, tot felul de sunete zornaitoare si stridente de la aparatele din jur se amestecau cu muzica disco a anilor’80 care venea de la tarabe. Vanja a vrut vata de zahar, asa ca zece minute mai tarziu stateam la o masa langa un chiosc, inconjurati de viespi nerabdatoare si agresive, intr‑o caldura de cuptor care facea ca zaharul sa se lipeasca de tot ce atingea, adica de masa, de spatele caruciorului, de brate si de maini, spre enervarea zgomotoasa a copiilor, care nu asta isi imaginasera vazand aparatul ce invartea zahar. Cafeaua mea era amara si aproape de nebaut. Un baiat micut si murdar a venit spre noi pe tricicleta, direct in caruciorul lui Heidi, si ne‑a privit asteptand sa vada ce spunem. Avea parul si ochii inchisi la culoare, putea fi roman, albanez sau poate grec. Dupa ce s‑a izbit cu roata de cateva ori de carucior, s‑a pozitionat in asa fel incat sa nu putem iesi si a ramas acolo, cu ochii in pamant.
– Ce‑ar fi s‑o intindem? am spus.
– Heidi voia sa dea o tura pe cal, a spus Linda. Nu putem face asta mai intai?
Un barbat solid cu urechi clapauge, negricios si el, a venit si l‑a ridicat pe baiatul cu bicicleta, l‑a carat in spatiul liber in fata chioscului, l‑a batut de cateva ori usurel pe cap si s‑a intors la caracatita mecanica pe care o manevra. Bratele acesteia erau echipate cu cosulete mici in care te puteai aseza si care urcau si coborau, rotindu‑se in acelasi timp lent. Baiatul a inceput sa pedaleze in spatiul liber, unde oameni in haine de vara veneau si plecau fara incetare.
– Sigur, am spus si m‑am ridicat, am luat vata de zahar a Vanjei si pe a lui Heidi si le‑am aruncat intr‑un cos de gunoi si am impins caruciorul cu John, care isi rotea capul dintr‑o parte in alta ca sa prinda toate lucrurile interesante, catre aleea ce ducea in„Vestul Salbatic“.
Dar, in„Vestul Salbatic“– o movila nisipoasa cu trei baraci proaspat construite pe care statea scris„mina“,„serif“ si„inchisoare“, ultimele doua pline de afise cu„cautat de politie“, si care erau marginite de mesteceni, pe o parte, si de o rampa unde tinerii se dadeau pe placi, pe cealalta parte–, locul de calarit era inchis. Inauntru, chiar mai sus de„mina“, est‑europeanca de la circ statea pe o piatra si fuma.
– Calut! a spus Heidi si s‑a uitat in jur.
– A tunci mergem la magarusul de la intrare, a spus Linda.
John si‑a trantit de pamant biberonul cu apa. Vanja s‑a strecurat pe sub gard si a fugit inspre„mina“. Vazand‑o, Heidi s‑a ridicat din carucior si i‑a luat‑o pe urme. Am zarit un automat alb-rosu de cola in spatele
presupusului birou al serifului, m‑am scotocit in buzunarul pantalonilor si am evaluat continutul: doua elastice de par, o agrafa de par cu buburuza, o bricheta, trei pietre si doua scoici mici pe care Vanja le gasise pe insula Tjörn, o hartie de douazeci de coroane, doua monede de cinci si noua de o coroana.
– Eu fumez o tigara intre timp, am spus. Ma asez acolo.
Am aratat cu capul inspre un trunchi de copac de la marginea parcului. John si‑a ridicat bratele in aer.
– Du‑te! a spus Linda si l‑a saltat din carucior. Ti‑e foame, John? a spus ea. Ah, ce cald e! Nu‑i nicaieri vreun pic de umbra pe‑aici? Sa ma pot aseza si eu cu el?
– Acolo, sus, am spus si am aratat inspre restaurantul de pe deal, care era construit sub forma de tren, cu bufetul in locomotiva si mesele in vagon. Nu se zarea nici picior de om. Scaunele stateau rezemate cu spatarul de mese.
– Acolo ma duc, a spus Linda. Si ii dau putin sa suga. Esti tu atent la fete?
Am dat din cap, m‑am intors spre automatul de cola si am cumparat o doza, m‑am asezat pe trunchiul de copac, mi‑am aprins o tigara si am ridicat privirea inspre coliba de lemn construita in graba, unde Vanja si Heidi faceau curse inauntru si afara, pe usa.
– Aici e bezna inauntru! mi‑a strigat Vanja. Vino sa vezi! Am ridicat mana si i‑am facut semn, lucru cu care, din fericire, a parut sa se multumeasca. Tinea tot timpul soarecele strans la piept cu cealalta mana.
Apropo, unde era soricelul lui Heidi?  Am iscodit cu privirea in sus pe deal. Si acolo, chiar langa biroul serifului, l‑am zarit cu capul bagat in nisip.
La restaurant, Linda a tras un scaun langa perete, s‑a asezat si a inceput sa‑l alapteze pe John, care la inceput a dat din picioare, apoi s‑a linistit complet. Doamna de la circ urca spre varful dealului. Un taun m‑a piscat de picior. L‑am plesnit cu atata forta, incat mi l‑am facut zob pe piele. Tigara avea un gust groaznic pe caldura, dar am tras cu inversunare fumul in plamani si m‑am holbat in sus la varfurile de molid, de un verde intens acolo unde soarele stralucea asupra lor. Un alt taun mi s‑a asezat pe picior. L‑am alungat nervos, m‑am ridicat, am aruncat tigara jos si am luat‑o inspre fete, cu cutia de cola pe jumatate plina si inca rece in mana.
– Tata, tu te duci in spate cat noi suntem aici si incerci sa ne vezi printre scanduri, bine? a spus Vanja, mijind ochii la mine.
– In regula, am raspuns si am dat ocol baracii.
Le‑am auzit fataindu‑se si chicotind inauntru. Mi‑am aplecat capul inspre o crapatura si m‑am uitat inauntru. Insa diferenta dintre lumina de afara si intunericul din interior era prea mare ca sa vad ceva.
– Tata, esti acolo? a strigat Vanja.
– Da.
– Ne vezi?
– N u. Ati devenit invizibile?
– Da!
Cand au iesit, m‑am prefacut ca nu le vad. Mi‑am atintit privirea asupra Vanjei si am chemat‑o.
– Dar sunt aici, a zis ea, dand din maini.
– Vanja! am spus. Unde te‑ai dus? Iesi, te rog, asta nu mai e gluma!
– Dar sunt aici! Aici!
– Vanja…!
– Tu chiar nu ma vezi? Chiar sunt invizibila?
Parea nespus de fericita, dar ii simteam totodata o usoara neliniste in voce. Exact atunci John a inceput sa
tipe. M‑am uitat in sus. Linda s‑a ridicat, tinandu‑l strans lipit de ea. Nu‑i statea in fire sa tipe asa.
– A, aici esti! i‑am spus Vaniei. Ai fost aici tot timpul?
– Daaaa, a facut ea.
– Auzi ca John plange?
Ea a dat din cap si s‑a uitat in sus.
– Atunci trebuie sa mergem, am spus. Haide!
Am apucat‑o de mana pe Heidi.
– Nu vleau, a spus. Nu vleau sa tii de mana!
– In regula, i‑am zis. Atunci urca‑te in carucior!

1 Replicile scrise cu italice sunt in limba suedeza in original (n. red.)

– Nu vleau caluciol! a spus.
– Sa te duc in brate, atunci?
– Nu vleau blate!
M‑am dus dupa carucior. Cand m‑am intors, ea se urcase pe gard. Vanja se asezase pe jos. Sus pe deal, Linda coborase din restaurant, era acum pe drum si s‑a uitat in jos, ne‑a chemat la ea facandu-ne semn cu mana. John continua sa urle.
– Nu vreau sa merg, a spus Vanja. Ma dor picioarele.
– De‑abia daca ai mers un metru toata ziua! am exclamat. Cum sa te doara picioarele?
– Eu n‑am picioare. Trebuie sa ma duci in brate.
– Nu, Vanja, astea‑s prostii! Nu pot sa te duc in brate.
– Ba da!
– Urca in carucior, Heidi! am spus. Mergem la calarit.
– Nu vleau caluciol, a insistat Heidi.
– Eu n‑am picioaaare! a spus si Vanja.
Ultimul cuvant il strigase. Incepeam sa clocotesc de furie. Am simtit impulsul sa le ridic si sa le car pe fiecare sub cate un brat. Nu o data mi se intamplase sa plec cu ele zvarcolindu‑se si urland in bratele mele, netulburat in fata trecatorilor, care intotdeauna se holbau atat de curiosi la scenele astea ale noastre, de parca as fi purtat o masca de maimuta sau asa ceva.
Dar acum am reusit sa ma temperez.
– Poti tu sa te asezi in carucior, atunci, Vanja? am propus.
– Daca ma ridici tu.
– Nu, ai sa te ridici singura.
– Ba nu, a spus. Eu n‑am picioare.
Daca n‑as fi cedat, am fi ramas acolo pana a doua zi dimineata, caci, daca Vanjei ii lipsea rabdarea si se dadea batuta in fata celei mai mici piedici, devenea in schimb infinit de incapatanata cand era vorba s‑o tina pe‑a ei.

Nr. de pagini: 688
Anul aparitiei: 2016

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review
Created in 1.1241 sec