Emil Rebreanu. Eroul de la Ghimes-Faget

„Despre viata-mi sufleteasca: nu ma pot impaca cu gandul ca pacea e atat de departe, iar moartea deasupra mea. Si unde-mi sunt visele visate, pentru cari a trebuit sa indur atatea dureri?” (Emil Rebreanu, 12 februarie 1916)

„Ranile mi s‑or mai vindecat, dar ce‑s acestea pe langa cele sufletesti de‑acum? Si nu ma voi afla bine si nu voi fi linistit pana dureaza acest razboi si cat ma va mustra constiinta ca poate chiar eu voi omori pe… Liviu…” (Emil Rebreanu, 9 septembrie 1916)

Destinul lui Emil Rebreanu si sfarsitul sau tragic sunt inteligibile intr-o perspectiva istorica mai ampla si daca tinem seama de unele repere si conditionari suplimentare. Astfel, tentativa unui ofiter de nationalitate romana din armata austro-ungara de a abandona „steagurile” sub care fusese chemat pentru a trece „la inamic”, de acelasi neam in cazul de fata, reprezinta un caz elocvent de redimensionare radicala a loialitatilor, mai exact avem de-a face cu prabusirea loialitatii romanesti pentru „bunul imparat” si pentru statul austro-ungar si replierea ferma a romanilor pe directia valorilor si a referintelor care sustineau propria identitate nationala. (Ion Carja)

REVIEW-URI