Lunga despartire

Preț: 38^,00 lei

Disponibilitate: In stoc furnizor
Timp confirmare stoc: 1 - 2 zile lucratoare

adaugă în coș

Autor: Ion Popesco-Negruta

Editura: PAIDEIA

Anul publicării: 2026

Categoria: Memorialistica

DESCRIERE

Povestirea Lunga despartire este un omagiu adus bunicii mele materne si a sutelor de mii de basarabeni deportati si morti in Gulag, fie in taigaua siberiana, fie in stepele salbatice ale Kazahstanului.

Asezate in ordine cronologica, aceste trei povestiri redau si descriu crampeie din istoria Basarabiei, de la momentul ruperii acestui teritoriu de la Patria-mama, in 1940, si acele evenimente istorice groaznice ale apogeului si cruzimii ocupatiei si dominatiei sovietice dintre anii 1940-1950, bazate pe minciuni, denunturi, batai si distrugeri de familii si deportari in masa in lagarele din Siberia si Kazahstan si terminand cu o perioada mai calma a asupririi si dominatiei sovietice in anii ’80, cand propaganda sovietica tinea ascuns de ochii cetatenilor faptul ca sute si chiar mii de ostasi sovietici originari din RSSM au murit si au fost schiloditi in razboiul din Afganistan, un razboi si o cauza care nu era a lor.

***

Vestea de la Culesul Poamei

Iesi. Inchizand portita, cuprinse din priviri ograda si pentru prima oara i se paru ca nici un lucru nu se afla la locul sau. Isi puse in gand ca, intr-o zi, dupa ce va ispravi cu culesul poamei, sa-si faca rost de putina vreme sa le aseze care pe unde trebuie, ca prea erau vraiste, de parca ar fi fost aduse de ape.

Aerul era inabusitor. Frunzele pomilor de prin gradini asteptau o pala racoroasa de vant sa se dezmorteasca, dar nu se isca de nicaieri, si ele se spanzurau de crengi, rasucite ca niste scoici de mare. Ajunsa la rascruce, o lua pe ulita principala care taie satul in doua si din care se desprind altele, cand intr-o parte, cand in cealalta.

Satul era practic pustiu. In vremea cand se culege poama, lumea-i prin vii, iar care nu-i – cate un batran ori cate o baba – motaie pe undeva la umbra, nu sade ziua in amiaza mare sa-l bata de pomana soarele in cap. Si atunci pe cine era sa intalneasca ea, mergand de-a lungul satului? S-apoi de i s-ar fi nimerit din intamplare cineva in cale, tot nu l-ar fi bagat in seama, atat ii era de tare sufletul cufundat in ganduri. Ce treaba o fi avand secretarul sovietului satesc cu ea...? De ce o cheama tocmai ziua in amiaza mare? Nu putea si el sa astepte pana seara, ca tot venea si ea acasa? Ca doar nu era sa ramana la vie peste noapte! Ori o bolunzit secretarul de isi inchipuie asa ceva! El nu vede cum e de buna vremea pentru culesul poamei? Si daca da Dumnezeu o mama de ploaie tocmai acum...? Nu-i ramane ei via neculeasa? Ii ramane!... Si daca o sa ploua si maine si poimaine, nu se strica strugurii? Si atunci cu ce sa-l intampine ea pe Ionel, baiatul ei, cand se va intoarce de la armata? Ca, uite, maine-poimaine vor zbura doua luni de zile si va veni si el acasa de la armata, ca asa ii scrisese el in ultima scrisoare: „Mama! La sfarsitul lunii noiembrie sau inceputul lui decembrie voi primi si eu ordin de demobilizare”.

Cand copilul acela care venise pe bicicleta acolo la vie si-i aduse porunca, la intrebarea ei „Pentru ce o cheama secretarul?”, el ii raspunse doar atat: „Nu stiu, lele Anica! O zis sa-ti spun sa vii cat poti de repede. Numai atat mi-o zis!”.

Doar n-o fi ceva cu baiatul meu...? Fusese primul gand care o fulgera in clipa aceea, ramanandu-i implantant ca un cutit in creier. Si dintr-odata i se paru ca-i patrunde in urechi, venind de undeva de peste dealuri si ponoare, un dangat si tremurat de clopote trase prelung si jalnic.

Apoi, dangatul acela pe care numai ea il auzea, se preschimba intr-un vaiet inabusit si apoi pe nesimtite intr-un bocet de ingropaciune. „Dar nu-i cu putinta!”... isi spuse ea, incercand sa se dezmeticeasca... „Nu-i cu putinta! Mi se nazare si-mi fac ganduri prostesti. Ionel al meu ii la o unitate militara in stepele Kazahstanului, si-i la o unitate motorizata”, ca asa ii scrisese el in scrisoarea ce i-o trimise ultima data: „Draga mama, afla de la mine ca sunt sanatos, care lucru ti-l doresc si matale”... si mai departe. „Sa stii matale ca-s mutat cu slujba la «autoparc» si sa mai stii matale de la mine ca aici la «autoparc» ii cel mai bine de «slujit», ca aici eu nu am treaba cu automatul sau o alta arma militara, doar invart volanul unui «BTR»”. Asa si-i scria el, ca nu are treaba cu armele!... Fara a pricepe ea ce anume era acea masina «BTR-ul», dar in sinea ei isi facuse o socoteala, ca daca Ionel al ei n-avea treaba cu arma, nu putea sa i se intample nimic rau, ca el se afla undeva la adapost si ca moartea, oricat ar fi ea de curva in vremurile acestea, nu era ea chiar atat de nebuna incat sa-l caute tocmai pe el care, precum zicea, nu avea nici o treaba cu arma...

Asa judecase ea lucrurile venind de la vie catre casa. Si cam tot asa gandea si acum cand strabatea satul lipsit parca de orice vietate in afara de ea. Ca daca sta si se gandea bine, teama ce i se furisase in suflet nu avea, la urma urmei, nici un temei. Ionel al ei nu purta nici macar automat sau alta arma.