Poesteritatea critica a lui Eugen Lovinescu

Cartea nu e doar o reconstituire a principalelor momente ale posteritatii lui Lovinescu, nu e doar un gest de bilant, de privire peste umar, de explicare sau justificare a propriului program critic (asa cum proceda insusi Lovinescu in Memorii). Este si asta, dar e mai ales o provocare. Autorul defineste transant miezul discutiei: autonomia esteticului reprezinta principala problema a criticii literare; „renuntand la autonomia esteticului renuntam, in fapt, la literatura”. Lovinescu este un simbol al devotamentului pentru estetic. Posteritatea sa a fost una accidentata, adesea dramatica: la inceput l-au contestat contemporani precum Iorga si traditionalistii, dar si unii autori iesiti din cenaclul sau; l-a contestat, vehement nu o data, marele rival, G. Calinescu. Cand programul sau a devenit castigator, cand literatura i-a confirmat teoriile, cand s-a asezat conform directiei sale, spre modernitate, a venit comunismul, care l-a interzis decenii la rand. A revenit gratie generatiei criticilor saizecisti (Eugen Simion are un merit aparte, cu monografia pe care i-a dedicat-o in 1971), care si l-au fixat, alaturi de Mariorescu si Calinescu, drept model. Paradoxal, aceasta a fost cea mai buna perioada a posteritatii sale critice: cea dintre 1965 si 1989, cand directia a fost cea corecta, in pofida unor atentate la autonomia esteticului, orchestrate de Partid (cazul protocronismului).

REVIEW-URI